••• Surse istorice primare  •••  

     1.  Tratatul dintre Principele Mihail Apafi şi împăratul Austriei prin care se permite staţionarea trupelor imperiale pe teritoriul Transilvaniei, precedent care va duce la instaurarea dominaţiei habsburgice (28 iunie 1686, Blaj).
       2.  Diploma leopoldină prin care împăratul Austriei îşi arogă de fapt stăpânirea asupra Transilvaniei, recunoscând privilegiile nobilimii ungare, secuieşti şi patriciatului săsesc (4 decembrie 1691, Viena).
       3.  Cronicarul Mihail Cserei despre ocupaţia habsburgică în Transilvania şi consecinţele sale. Cserei Minaly, cronicar ardelean (1668–1756) care a trăit în Braşov, deşi protestant, era aderant al habsburgilor. Memoriile sale povestesc întâmplările dintre anii 1661–1711
       4.  Numirea domnilor fanarioţi de către sultan.
       5.  Regimul politic al Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea.
      6.  Tratatul de pace de la Passarowitz încheiat între Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman, în urma căruia Banatul şi Oltenia, precum şi o parte a Serbiei a intrat sub stăpânirea Austriei (10/21 iunie 1718, Passarowitz).
      7.  Colonizarea germanilor în Banat (1721) - raport al comisarului colonizărilor Johann Franz Albert Craussen, înaintat spre aprobare generalului Mercy în 1721, care indică localităţile unde pot fi colonizaţi germanii.
       8.  Tratatul de pace încheiat la Belgrad între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic prin care o serie de teritorii, între care şi Oltenia, sunt restituite Porţii (7/18 septembrie 1739, Belgrad)
       9.  Aşezământul lui Constantin Mavrocordat în care se fixează obligaţiile ţărănimii (12 ianuarie 1742)
    10.  Reformele lui Constantin Mavrocordat care au dus la desfiinţarea rumâniei în Ţara Românească (textul A) şi a veciniei în Moldova (textul B) (1746-1749)
     11.  Tratatul de la Kuciuk-Kainargi  încheiat în urma războiului din 1768 dintre Imperiul ţarist şi Imperiul otoman avea şi prevederi în legătură cu ţările române (10/21 iulie 1774, Kuciuk-Kainargi)
     12.  Convenţia turco-austriacă prin care Bucovina este cedată Habsburgilor (1775, Constantinopol)
     13.  Reglementarea raporturilor politice şi economice dintre Moldova, Ţara Românească şi Turcia (1792)
    14.  Scrisoarea a 25 de preoţi din Transilvania prin care cer lui Ion-Inocenţiu Micu să lupte pentru întoarcerea lui în ţară, ameninţând cu ruperea de biserica Romei (22 septembrie 1747, Baia)
   15.  Obligaţiile iobagilor transilvăneni faţă de nobilime fixate prin patenta imperială numită „Certa Puncta”. În multe privinţe se întăresc prevederile legiuirilor anterioare, cunoscute sub numele de „Approbatae” şi „Compilatae Constitutionis” (12 noiembrie 1769)
     16.  Ultimatumul lui Horea trimis nobililor refugiaţi în cetatea de la Deva, adevărat program al răsculaţilor (11 noiembrie 1784, Deva)
     17.  Tendinţele de unitate ale Transilvaniei cu Principatele Române în timpul răscoalei lui Horea (1784)
     18.  Sentinţa de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca
     19.  Memoriul „Supplex Libellus Valachorum” conţine cererile naţiunii române din Transilvania înaintate împăratului Leopold al II-lea (1791)
    20.  Samuil Micu despre teritoriul locuit de români, despre originea acestora, despre comunitatea de obiceiuri şi de limbă şi despre numele poporului (1796)
     21.  Decretul împăratului Iosif al II-lea cu privire la desfiinţarea iobăgiei  (22 august 1785)
     22.  Tratatul de pace încheiat la Bucureşti în urma războiului din 1806–1812 între Imperiul Ţarist şi Imperiului Otoman (28 mai 1812)
     23.  Daniel Philipide despre teritoriul locuit de români, despre vechimea lor în ţara pe care o numeşte România  (1816)

Tratatul prin care se permite staţionarea trupelor imperiale pe teritoriul Transilvaniei

       „Se face cunoscut tuturor cărora se cuvine, că după ce maiestatea cezaro-regească a Ungariei şi Boemiei, atacată de sultanul turcilor, ce a încălcat pacea, a îndemnat, pentru apărarea comună, la o alianţă pentru un război sfânt, între alţii chiar şi pe domnul principe şi stările şi ordinele Transilvaniei mărturisesc smerenia şi dragostea lor printr-o solie osebită faţă de maiestatea cezaro-regească şi de creştinătate, s-au făcut unele propuneri cu privire la care s-a convenit să fie trecute în următoarele articole:
       I. Maiestatea cezaro-regească ia asupră-şi apărarea Transilvaniei şi a părţilor Ungariei alipite ei şi să trimită la timpul potrivit, când s-ar cere, oaste de ajutor pentru apărarea acesteia, împotriva duşmanului; la cererea domnului principe şi a stărilor, ori de câte ori va fi nevoie, iar acestea rămân sub jurisdicţia şi conducerea militară a comandamentului imperial dar, atâta vreme cât oastea rămâne în hotarele Transilvaniei, maiestatea cezaro-regească să încredinţeze conducerea armelor domnului principe şi urmaşilor săi, în mâna cărora va rămâne, cât le va fi spre nevoie, acestor oşti însă maiestatea sa le va plăti soldă, iar transilvănenii se vor îngriji de aprovizionarea cu hrană ...
       ... XVIII. În timpul armistiţiilor sau a tratativelor de pace cu turcii, purtate în viitor de maiestatea sa imperială, potrivit intereselor din acel timp, conform tratatului de faţă, să fie închisă Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, cu care prilej maiestatea sa se va strădui prin toate mijloacele să facă în aşa fel încât transilvănenii să fie eliberaţi de tributul ce trebuie să-i plătească de acum înainte.
       XIX. La rândul său, domnul principe, stările şi ordinele Transilvaniei se îndatorează să facă să înainteze, pretutindeni prin bună credinţă creştină, prin sfaturile şi fapta lor, nu atât cinstea şi folosul maiestăţii sale cezaro-crăieşti şi a casei, ţărilor şi principilor acesteia, cât mai ales pentru mai sus hotărâta apărare în proteguire regească, să plătească, pentru totdeauna, anual 25.000 ducaţi de aur sau 50.000 taleri imperiali în bani, iar în caz de mare nevoie să ajute, după putinţă, la aprovizionarea cu alimente, cu provizii, transporturi şi cu alte mijloace; atât pentru tăria acestui tratat, cât şi pentru liniştea Transilvaniei, vor lăsa, pentru vremea acestui război şi primejdii, maiestăţii sale imperiale, două locuri, şi anume: Clujul şi Cetatea Devei, în aşa fel, ca trupele maiestăţii imperiale să le întărească în proporţie de două treimi, iar cele transilvănene de o treime; solda trupelor imperiale o plăteşte maiestatea sa, dar alimentele şi slujbele le vor da transilvănenii, iar îndată ce războiul de faţă se va sfârşi, cele două locuri iarăşi vor fi părăsite şi restituite ...”

Diploma leopoldină prin care împăratul Austriei îşi arogă de fapt stăpânirea asupra Transilvaniei

        „Noi Leopold ... împărat ales roman, totdeauna august şi rege al Germaniei ...
       Aleşilor noştri magnifici, puternicilor nobili, cumpăniţilor şi înţelepţilor, în adevăr iubiţilor noştri credincioşi tuturor stărilor provinciei Transilvaniei şi celorlalţi, atât preoţi cât şi mireni, cărora se cuvine milostivirea noastră.
       Luând cu bunăvoinţă în cercetare cele câte ni s-au adus la cunoştinţă pe larg ... de către trimisul Transilvaniei, alesul, credinciosul, iubitul Nicolau de Bethlen, anume aceea ce ni se cere cu tot dinadinsul privitor la confirmarea doritei diplome de la 20 iunie anul 1686, atât cu privire la religiile obişnuite în acele locuri, cât şi cu privire la legile acelei patrii şi la obiceiuri, cu privire la privilegii, demnităţi şi funcţiuni, cu privire la înlesniri de contribuţii militare ... la readucerea provinciei la starea ei înfloritoare de mai înainte şi cu privire la tot ce duce la bunăstarea generală, noi am socotit. . să îmbrăţişăm din ce în ce mai mult, întocmai cu sufletul nostru, acea preaiubită a noastră regiune Transilvania.
       După ce s-au sfârşit anumite operaţiuni de război împotriva duşmanului comun al numelui creştinesc, am trimis acolo pe iubitul nostru, înălţimea sa, corniţele Ludovic de Baden, cu oaste pentru a opri în loc năvălirile prea din cale afară duşmănosului Tokolyi şi ale tovarăşilor săi răzvrătitori, cum şi pe ale turcilor şi tătarilor ...
       Cât priveşte confirmarea doritei diplome pentru succesiunea lui Apafi Mihail în principat, de vreme ce acesta, ca tânăr de patrusprezece ani, potrivit legii, a cărei observare e socotită de către nobili ca o sfântă datorie, nu e înainte de anul al 25-lea vârstnic de domnie, am socotit ... În aceste vremuri de răsvrătire prin trădare din partea lui Tokolyi că n-ar avea nici pentru afacerile Transilvaniei, nici pentru patrie, izbândă bună, dacă s-ar întâmpla să se schimbe ceva prin călcarea suspomenitei legi. Până atunci minorul să fie crescut până la anii majoratului cu nădejdea succesiunii ... prin consilierii intimi cărora li s-a încredinţat administrarea provinciei ...
       Pentru ca, însă, nu cumva într-aceea toate ordinele Transilvaniei să rămână în nedumerire sau cel puţin pentru ca să nu aibă cumva motiv de a bănui părinteştele noastre intenţiuni, am crezut că e bine şi de folos, a încredinţa, sub cuvântul nostru regesc, şi cu cea mai deplină credinţă, pe credincioasele noastre stări şi ordine ... de la care aşteptăm cu încredere, că vor rămâne statornice în desăvârşita lor credinţă către regeasca noastră coroană ...”

Cronicarul Mihail Cserei despre ocupaţia habsburgică în Transilvania şi consecinţele sale

        „După evenimentele războinice (de la sfârşitul revoluţiei lui Francisc Rákoczi II) atâta frică cuprinse pe aristocraţii ardeleni din partidul lui Rákoczi, încât mai toţi au fugit care în Moldova şi în Muntenia, care în Turcia şi în Ungaria, iară nemţii confiscara toate averile lor şi se ospătară din camerele şi pivniţele rămase pline. Dimpotrivă aristocraţii câţi se strâmtoraseră prin cetăţi şi fortăreţe, eşind pe la locuinţele lor, le aflară cu totul prădate şi sfărâmate de furia curuţilor, car nici că erau buni de altceva decât ca să spargă cuptoare, să mâne vite, să prade, să impile; de aceea Dumnezeu nu le ajută şi, precum vedem, de aici înainte încă nu le va ajuta ...
        Se aşezară prin toată ţara comisari ungureşti şi nemţeşti, cari jurară din nou pe locuitori sub mari blesteme în credinţă către împăratul; totuşi mulţi au călcat acel jurământ. Urma şi dezarmarea poporului cu toată rigoarea şi sub jurământ, iară unii au fost spânzuraţi din cauza ascunderii armelor. Acestea au fost frumoasele roade ale răscoalei împotriva împăratului. „Pe când ţara se afla în fericire mare şi în credinţă şi neamţul avea respect de staturile ţării, atunci le venea greu a plăti dări; n-au ştiut să rămână în pace, năzuia spre libertate, am ajuns însă la greutate şi iobăgie mult mai mare, nu avem nimic, suntem despoiaţi unii de nemţi, alţii de curuţi (unguri răzvrătiţi contra habsburgilor) şi totuşi trebuie să plătim dări. înaintea neamţului avem omenie cânească. Jugul de lemn ne fu greu, am voit să-l sfărmăm de pe gâtul nostru, au aruncat însă pe noi jug de fier cu atât mai greu. Aşa păţeşte naţiunea, care-şi caută neîncetat domni noi. învaţă Transilvanie, învaţă, nu te mai însoţii cu Ungaria, pentru că păsatul unguresc de multe ori ţi-a ars gura şi totuşi n-a fost în stare să înveţi.”

Numirea domnilor fanarioţi de către sultan

       „Îndată ce marele vizir află că domnul din Moldova a murit sau când a hotărât să-l scoată din scaun ... el căută printre feciorii domnului sau printre boierii de la Ţarigrad un nou domn ... Dacă sultanul se învoeşte şi dacă nu se împotrivesc urzelile vizirului şi nici vreun alt dregător al curţii, atunci sultanul scrie cu mâna lui ... să fie făcut întocmai... După aceasta pe domn îl duc înlăuntru, ţinându-l de subsuori doi capugibaşi, asemenea şi pe alţi patru boieri de frunte ai săi ce se află acolo ...
        Sultanul şezând pe tron face semn vizirului ... să spuie domnului ce are de spus. Vizirul ... spune domnului aceste cuvinte: „Sultanul, stăpânul nostru ... cunoscându-ţi credinţa şi cinstea s-a milostivit asupra ta şi ţi-a dat domnia Moldovei. Deci şi de acum încolo să fii credincios şi să slujeşti cu dreptate, să dai ascultare poruncilor sale sfinte, cărora toată lumea trebuie să se supună şi să-i fii plecat pururea. Pe supuşii împăratului ... să-i aperi şi să-i cârmuieşti cu blândeţe. Să fii sârguincios şi să bagi de seamă la tot ce fac duşmanii, să trimeţi veşti sigure despre ei în orice ceas, având grijă de aceasta din răsputeri. Altminterea ştii ce te aşteaptă, iar dacă vei fi lăsător, nici o dezvinovăţire deşartă nu-ţi va folosi !”

Regimul politic al Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea

       Ca să rezum toate pe scurt, din aceste tulburări Împăraţii înţelepţi ai turcilor au câştigat tot ceea ce lor le este de folos, dimpotrivă toate acele lucruri din care nu sperau vreun folos le-au lăsat Domnilor, ca măcar într-un chip oarecare să mângâie sufletele candidaţilor ambiţioşi. Dreptul de a declara război, de a încheia pace, de a trimite soli la Domnii vecini pentru treburile ţării a fost refuzat Domnilor Moldovei. Din contra, li s-a lăsat libertatea întreagă şi mai toată puterea pe care au avut-o mai înainte de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori de a scoate din boierie, de a pune dări, ba chiar de a face episcopi, şi alte lucruri de acest fel.
       Puterea lor se întinde nu numai peste boierii şi cetăţenii moldoveni, dar şi peste negustorii turci şi peste alţi oameni de orice condiţie. Câtă vreme se află pe teritoriul lui, viaţa şi moartea lor le are în mâinile lui. Dacă ar pedepsi pe cineva cu moartea, cu bătaia, cu exilul ori cu confiscarea averilor, măcar şi pe nedrept şi tiranic, acei care se îndură de dânsul pot să-l roage şi să-i scrie cărţi de iertare, dar nimenea nu poate să-l contrazică sau încă şi mai puţin nu poate să-i steie împotrivă la ceea ce Domnul a hotărât. Dimpotrivă, dacă va fi vrut să puie în libertate pe cineva condamnat la moarte de toată ţara, nimeni nu poate să se opună voinţii lui, sau să-1 ducă la pedeapsă cu forţa dacă este apărat de Domn.
       Toate demnităţile civile şi militare atârnă de voia lui: le dă la aceia pe care-i favorizează şi le ia de la aceia pe care-i huleşte.
       Pentru a da demnităţile, Domnului nu-i este prescrisă nici o regulă. Dacă va fi vrut să onoreze pe un ţăran cu cea mai mare onoare oare este în Moldova, slujba de mare logofăt, nimenea nu îndrăzneşte să-l contrazică în public, şi iarăşi dacă va fi vrut să scoată din boierie pe vreun nobil, acesta îndată trebuie să se supună voinţii Domnului său.
       Aceeaşi putere o are nu numai faţă de clericii mai mici, dar şi faţă de arhiepiscop, episcopi, arhimandriţi şi igumeni şi orice alt supus al tagmei bisericeşti, iar dacă au făcut un lucru nedrept sau dacă au obijduit norodul sau au uneltit ceva împotriva Domnului şi a statului, Domnul, singur el, şi fără voia patriarhului din Constantinopol, poate să-l scoată din scaun şi din demnitatea bisericească, măcar că nu din cea preoţească, ba chiar dacă împrejurarea i-ar cere-o, să-i taie capul.
       Pe prelaţii noi îi alege clerul, însă numai convocat de Domn, a cărui întărire apoi se cere, şi care se face dând Domnul cu mâna sa noului ales cârja păstorească. Acest drept, smuls cu abilitate de popi de la împăraţii romani, nici un alt Domn creştin nu l-a avut, afară de autocratorul Rusiei.
       Acestea sunt drepturile Domnului asupra persoanei locuitorilor Moldovei, nu numai lăsate de curtea otomană, dar chiar întărite de diverşi împăraţi cu multe diplome.
       În ce priveşte însă averile, puterea lor nu este egală. în adevăr, oricât de grele dări ar fi vrut să poruncească pe ţară, nimenea n-ar putea să le refuze sau să se opună poruncilor lui fără primejdia capului; în schimb şi el este silit de curtea otomană să deie socoteală de asuprelile lui. De unde urmează că măcar că nu se dă nici o judecată împotriva lui, dacă însă este pârât la marele vizir că a vărsat sânge nevinovat, apoi o primejdie mai mare îl aşteaptă dacă toată ţara se plânge de asuprelile lui prea mari şi, de obicei, dacă vizirul s-a convins de acea pâră, Domnul este pedepsit cu exil sau cu confiscarea averilor, căci pedeapsa cu moartea nu se dă Domnilor decât dacă se răscoală ori refuză să plătească tributul anual. Nici acel zăvor nu este însă aşa de tare ca să nu poată fi rupt, căci dacă pe vizir, pe chehae1 pe tefderdar2 şi pe alţii care sunt puternici printr-o deosebită favoare pe lângă împărat şi i-a făcut prietini buni cu daruri, nu are de ce să se teamă de pârile boierilor ori ale ţării împotriva lui, căci nu este nici un lucru la curtea turcească care să nu-l apere un avocat,, care, cu mâinile pline, ştie să scoată biruitoare dreptatea părţii lui. De aceea, oricât de greu apasă Moldova tirania turcilor, Domnului îi este permis să facă fără teamă orice vrea, şi nimeni nu se pune împotriva voinţii lui fără pedeapsă. Dar a călca poruncile Domnilor de mai înainte, sau a chema din nou în judecată pricinile judecate de dânşii, îl opreşte mai, mult uzul şi obiceiul ţării decât vreo lege. Pentru aceea, măcar şi de am fost în Moldova unii Domni care au tras iarăşi la fisc moşii de-ale ţării înstrăinate de predecesori ai săi, sub cuvânt mai ales că acele binefaceri, au fost făcute unor oameni nevrednici, niciodată acest lucru n-a fost aprobat de ţară ori statornicit, şi cei asupriţi şi-au găsit totdeauna la Domnul: următor dreptatea Domnului nedrept şi restituirea averilor.

(Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei)

       1  Intendent al vizirului.
       2  Echivalentul unui ministru de finanţe.

Tratatul de pace de la Passarowitz încheiat între Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman

       „După ce în urmă cu doi ani s-a întâmplat, din nefericire, ca pacea şi liniştea între augustul şi preaputernicul împărat al romanilor, Carol al VI-lea (titlul deplin), şi serenisimul şi preaputernicul mare sultan Ahmed-han, stăpânitorul otomanilor, al Asiei şi al Greciei – acea pace care fusese încheiată şi stabilită la Carlowitz şi provincia Srem, de către predecesorii preaglorioşi ai celor doi principi şi stăpânitori – să se rupă înainte de scurgerea termenului, datorită unor noi neînţelegeri, spre cea mai mare pagubă pentru supuşi aceloraşi, perturbarea şi prejudiciul neguţătorilor şi de aici să se isce un război sângeros şi ucigător care a adus mari pustiiri provinciilor şi regatelor şi prădăciuni populaţiilor.
       Totuşi, cu ajutorul milei cereşti, ambele imperii au luat hotărâri atât de salutare, că s-au gândit iar la împăcarea spiritelor agitate, cruţând vărsarea de sânge omenesc şi îngrijindu-se de salvarea şi binele supuşilor ... Ei s-au adunat chiar la începutul lunii la Passarowitz şi în adunare, cum se cuvine unor asemenea feţe, schimbând ei unele păreri sub cort – după cum e obiceiul – şi folosindu-se unul faţă de altul de deplinele puterii ce le aveau, au încheat această pace cu izbândă deplină, aşa cum au convenit, să scrie, în deplină înţelegere în cele douăzeci de puncte ce urmează:
       Art. I. Hotarele ţărilor Moldovei şi Valahiei,  aflându-se la mijloc şi fiindu-le vecine de o parte hotarele Poloniei şi de alta ale Transilvaniei, aşa cum au fost din vechime, să se deosebească şi să fie despărţite de munţi, astfel ca în tot locul să se vadă semnele de hotar cele din vechime şi să nu se facă vreo schimbare acestor hotare, nici dincolo nici dincoace de ele. şi fiindcă părţile Valahiei aşezate dincoace de râul Olt, împreună cu locurile şi întăriturile Severinului sunt în puterea şi stăpânirea serenisimei maiestăţii sale imperiale, aşa cum glăsuieşte tratatul de pace încheiat, să rămână în stăpânirea şi puterea acestuia, aşa cum se află şi sunt stăpânite, şi tot astfel malul de răsărit al râului zis mai sus să ţină de Imperiul otoman, iar cel dinspre apus să ţină de stăpânirea Austriei. Râul Olt, luându-i apele din Transilvania până în locul unde şi le varsă în Dunăre, iar de acolo pe lângă malurile Dunării spre Orşova, până la locul din părţile unde râul Timoc se varsă în Dunăre – acolo să se tragă hotar precum înainte se ţineau hotarele prin părţile râului Mureş. Oltul, cât timp e bun pentru adăparea turmelor şi prinderea peştilor şi pentru alte nevoi mari de acest fel, să fie folosit deopotrivă de către supuşii din cele două părţi. Corăbiile care duc mărfuri din Transilvania către Dunăre, cele ale germanilor şi supuşilor acestora, să li se îngăduie să vină de o parte şi de cealaltă şi să fie îngăduită folosirea fără piedică şi a altor vase mai mici, iar corăbiile încărcate cu grâne să tragă în locuri potrivite dinainte, cu voia a toţi cârmuitorii de la hotare, acolo unde să nu fie piedică venirii neguţătorilor. şi cum unii boieri, precum şi alţi oameni din păturile mai de jos s-au refugiat din Valahia în părţile cezaro-crăieşti în timpul războiului cu turcii, aceştia, ca urmare a păcii acum încheiate, vor putea să se întoarcă la casele şi familiile lor şi, rămânând acolo, vor putea întocmai ca şi ceilalţi să se bucure în linişte de căminele, averile şi pământurile lor.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

       Art. XII. Prizonierii din războiul trecut şi cel de acum, duşi de ambele părţi în captivitate şi ţinuţi până acum în temniţe, să aibă speranţa că vor fi eliberaţi pe temeiul acestei păci izbăvitoare şi să nu mai poată rămâne în aceeaşi captivitate jalnică şi nenorocită, şi în acest fel să fie lezată îndurarea, blândeţea şi generozitatea maiestăţii sale împăratul. Ci, după obiceiul din vechime, toţi prizonierii, de amândouă părţile, de la data acestui tratat de pace în termen de 60 de zile, să dobândească libertatea, mai ales că în părţile Transilvaniei sunt ţinuţi prizonieri Nicolaus Scarlati-Voievod şi fiii acestuia şi rudele în schimbul nobililor liberi Stein şi Petrasch. În mâna lor, la Christianopol au fost strămutaţi în 7 turnuri înălţate oameni, care şi ei, în termen de 31 de zile de la data acestui tratat de pace, să fie schimbaţi între ei la hotarele Valahiei şi să fie eliberaţi. Celorlalţi însă, care sunt ţinuţi prizonieri de către particulari sau se află în mâinile tătarilor înşişi, să li se îngăduie eliberarea în chip onorabil şi pe cât se poate cu un preţ mic de răscumpărare; dacă nu se poate încheia o înţelegere onorabilă cu stăpânul celui prins, atunci judecătorii din partea locului să stingă neînţelegerea prin împăcare. Iar dacă nici prin mijloacele arătate mai sus nu se poate ajunge la aceasta, cei prinşi să fie eliberaţi cu preţul plătit de ei sau prin jurăminte, cu probe sau fără de probe, şi stăpânii să nu poată, din dorinţă de câştig mare, să se opună răscumpărării acelora ...”

Colonizarea germanilor în Banat  

        I.  Localitatea Iarmatal, situată la o distanţă de două ceasuri de Timişoara, să fie neapărat colonizată cu germani, pentru început însă nu cu mai mult decât 100–120 familii.
        II.  Aradul Nou ar putea să devină cândva o aşezare minunat de frumoasă, în măsură să asigure existenţa mai multor sute (de familii).
        III.  În Lipova de pe Mureş mă oblig, pentru început şi pentru moment, să colonizez din primul meu transport 200 de familii; însă întrucât sârbii şi valahii care se găsesc acum acolo trebuie să rămână şi ei, v-aşi ruga cu tot respectul ca acei locuitori sârbi să fie concentraţi în mod ordonat pe o stradă şi ogoarele destinate nevoilor lor să fie comasate aparte.
        IV.  Aşezarea de la Făget este într-o regiune în mare parte păduroasă, iar localitatea este deja atât de dens populată, încât aici nu pot trăi în plus decât foarte puţini.
        
V.  Lugojul are într-adevăr un teren frumos şi potrivit pentru agricultură, însă şi în prezent localitatea este populată cu peste 500 familii, de aceea aici nu se mai poate coloniza nimeni.
        VI.  Caransebeşul având el însuşi cam 600 de supuşi, aceştia nu se vor putea înţelege prea bine cu germanii.
        VII2. ….
        VIII.  În Oraviţa, împreună cu satul Prostian3, care se află la o jumătate de ceas de acolo, ambele fiind locuite în prezent de români, mă oblig ca atunci când aceştia vor putea fi mutaţi de acolo, să colonizez de îndată, din primul meu transport, 300 de familii.
        IX.   Voi depune tot zelul cu putinţă şi mă voi strădui în tot chipul pentru ca terenul de la Moldova4 să fie colonizat de asemenea cu 300 familii, şi sper – cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu – nu numai să întăresc aceste localităţi cu şi mai mulţi oameni, dar să mai colonizez şi multe altele, la fel cu acestea.

        (Raportul s-a tradus după Baroti Lajos, A bănsâgi legre-gibb nemet telepilles tortenete, în „Tortenelmi es regeszeti Ertesito”, Timişoara, Serie nouă, anul VIII (1892), caiet I, p. 69–70, anexe)

        1  Iarmata, azi Giarmata, lângă Timişoara.
        2  Se referă la localitate Vrsac, din Serbia.
        3  Prostian, azi Broşteni, judeţul Caraş-Severin.
        4  Moldova, azi Moldova Veche, judeţul Caraş-Severin.

Tratatul de pace încheiat la Belgrad între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic

        „Deoarece marea prietenie de mai înainte dintre preaînălţata şi preaputernica stăpână, împărăteasa Ana, autocrata Rusiei, şi preaînălţata Poartă, prietenie îndreptată spre potolirea neînţelegerilor şi pregătirilor de război, s-a dovedit fără temei ; fiindcă apoi s-a întâmplat ca pacea ce fusese încheiată cu bine la 21 iulie 1718 la Passarowitz între cele două imperii după pagube aduse popoarelor supuse şi trecerea prin foc şi sabie a ţinuturilor, să fie întreruptă înainte de termenul stabilit, şi s-a iscat după aceea un război sângeros şi distrugător, pe de o parte, între augustul şi preaputernicul principe şi domn Carol al VI-lea ...  

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

şi pe de altă parte în preaînălţatul şi preaputernicul principe şi stăpân, sultanul Mustaffa-han, împărat al turcilor, Asiei şi Greciei; nu numai că şi în timp ce se ducea războiul s-au dat sfaturi foarte folositoare, multe şi bune, pentru domolirea spiritelor şi evitarea în continuare a vărsării de sânge, dar şi după întreruperea tratativelor de la Nemirov, cu îndurarea şi ajutorul lui Dumnezeu şi intervenind preaînălţatul şi preaputernicul principe Ludovic al XV-lea, regele preacredincios al Franţei, s-a început opera de conciliere, înainte ca strădania de pace să fie dusă la bun sfârşit.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

        S-au dat garanţii şi de unii şi de alţii, aşa cum se obişnuieşte (garanţiile fiind cerute de amândouă părţile) asupra unor condiţii de pace, care au fost semnate în prima zi din luna septembrie a acestui an între preailustrul şi preaînălţatul comite de Neiperg, de o parte, şi de marele vizir al împărăţiei otomane de alta, intervenind şi osârdia de împăcare şi chezăşia regelui Ludovic al XV-lea cel preasupus credinţei creştine. Iar unele din aceste articole ale tratatului de pace au fost date spre executare, aşa cum se înţeleseseră; rămânea ca şi până la ultimul articol să se înţeleagă în termen de zece zile încheind un tratat de pace solemn şi definitiv.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

        Art. I. Fortăreaţa Belgradului sau Alba Graeca numită, ocupată în anul 1717 de armatele împărăteşti, să fie evacuată şi împreună cu vechiul zid care o înconjura să fie reparată de îndată cu întăriturile legate de vechiul zid şi să fie dată înapoi împărăţiei turceşti. Pe deasupra locurile în care se păstrează praful pentru proiectile şi arsenalul pentru flotă, cazărmile şi celelalte care există în numita cetate, edificiile publice şi private, vor aparţine Imperiului otoman. Iar celelalte întărituri mai noi să fie dărâmate, până şi canalele acoperite (numite chemin ouvert) ca şi povârnişul care porneşte de acolo (numit derdeluş) să fie dărâmate, precum şi micile întărituri din ţinutul Belgradului aflate pe malurile Dunării şi ale Savei, în aşa fel ca cele ce s-au dat Porţii otomane să nu sufere de aici încolo vreo vătămare.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

        Art. III. Maiestatea sa împăratul cedează provincia Serbia în care se află cetatea Belgradului Porţii otomane. Hotarele şi marginile celor două împărăţii să fie alcătuite din fluviile Dunărea şi Sava. Iar hotarele provinciei Serbiei să fie dinspre partea Bosniei, aceleaşi care erau prin tratatul de la Carlowitz.
        Art. IV. Maiestatea sa împăratul Austriei cedează Porţii otomane toată Valahia austriacă, cu munţi cu tot, precum şi fortăreaţa numită Perichan – care se află în Valahia –, construită de maiestatea sa împăratul Austriei, o cedează tot numitei Porţi, dar cu condiţia ca întăriturile ei să fie dărâmate şi ele să nu poată fi reclădite pe viitor de către Poarta otomană.
        Art. V. Insula şi cetatea Orşova şi fortăreaţa numită sfânta Elisabeta vor aparţine, aşa cum sunt acum, împărăţiei otomane. Banatul Timişoarei va rămâne sub stăpânirea preaînălţatului împărat al Austriei în întregime, până la hotarele Valahiei, cu excepţia totuşi a acestui mic şes care e aşezat in partea opusă insulei Orşovei şi e despărţit de o parte prin râul Cerna, care coboară de la Meadea (Mehadia), de alta, de Dunăre; de aici e despărţit de un râu care alcătuieşte hotarul Valahiei austriece, apoi de colinele din faţă ale munţilor banatului, care străjuesc, insula Orşovei, de-a lungul unei linii care ar lega cele două râuri. Peste tot să se păstreze distanţa care e între zisul râu şi dealurile care se întind din regiunea Orşovei. Acest câmp va rămânea sub stăpânirea turcească, dar în aşa fel, ca, dacă turcii să poată să abată tot cursul râului Cerna aşa ca el să se scurgă pe lângă cetatea numită din vechime Orşova, acea veche cetate a Orşovei care se învecinează cu acea câmpie, fără teritoriul ei, va ţine de Poarta otomană, dar cu condiţia! ca să nu-i fie îngăduit în nici un chip să întărească acel loc. Porţii otomane însă i se dă un răstimp de numai un an în care să poată abate cursul numitului râu Cerna; trecând acest termen, Poarta pierde orice drept faţă de vechea Orşova zisă mai sus, care va rămâne sub stăpânirea maiestăţii sale împăratul Austriei. Intăriturile de la Meadea, care, după hotarele stabilite, este a maiestăţii sale împăratul Austriei, să fie distruse fără întârziere de către otomani şi să nu fie ridicate în viitor de către oamenii împăratului.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

        Art. VII Malurile Dunării şi Savei, îndreptate de o parte spre stăpânirea preaînălţatului împărat al Austriei, iar de cealaltă spre împărăţia otomană, să servească la toţi, atât pentru pescuitul de tot felul, pentru adăpatul turmelor, ca şi la alte nevoi, în folosul supuşilor ambelor părţi, cu condiţia însă ca, mergând la pescuit, supuşii uneia din părţi să nu depăşească jumătate din lăţimea fluviului. Corăbiile de transportat grâne să fie trase în locuri potrivite unde să nu-i împiedice pe negustori să navigheze, cu consimţământul guvernatorilor de la hotarele existente. În interesul comun al supuşilor ambelor părţi, să fie îngăduit ca aceştia, fără oprelişti şi pagube, să împingă şi să tragă corăbiile şi bărcile lor în contra cursului apei spre celălalt ţărm dacă aceasta nu se poate face la ţărmul lor. Dacă se formează în Dunăre şi Sava insule sau cele deja existente, ele să revină aceleia dintre părţi contractante ale cărei maluri sunt mai învecinate, fapt care va fi măsurat de comisarii însărcinaţi cu delimitarea hotarelor, potrivit articolului ce urmează, în termenul arătat tot acolo. Iar pentru a asigura oamenilor locuinţe comode, să fie îngăduit ambelor părţi să construiască pretutindeni aşezări omeneşti, fără de piedici şi excepţii.
        Art. VIII. Oricare din boieri şi din alţi locuitori mai neînsemnaţi dintre valahi sau moldoveni, chiar şi din alţi locuitori ai teritoriilor supuse Imperiului otoman, de orice condiţie şi rang ar fi, s-a refugiat în timpul războiului în părţile stăpânite de prealuminatul împărat, aceia, prin puterea acestui tratat de pace şi a deplinei iertări a celor făptuite, iertare consfinţită prin această pace, oricine, să poată, dacă vrea, să se întoarcă la locurile de mai înainte, să rămână acolo şi, ca şi alţi locuitori, să poată să se bucure de bunurile şi de pământul lui în linişte şi-n pace. De asemenea, ceilalţi supuşi care din partea cealaltă în timpul războiului s-au dezis de la supunere către stăpânii lor legali şi s-au refugiat la cealaltă parte să fie iertaţi cu totul de ambele părţi şi să li se îngăduie să se întoarcă la căminele lor. Dar mai cu seamă supuşii din Serbia şi din Banat care în timpul războiului s-au dat în stăpânirea împăratului sau a Porţii, aceştia, atât în ce priveşte bunurile cât şi viaţa lor, să rămână cu totul nevătămaţi.”

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... . .

Aşezământul lui Constantin Mavrocordat în care se fixează obligaţiile ţărănimii

        „Socotit-am domnia mea şi cu sfatul de obşte am hotărât: tot omul casnic ce va şedea pe moşia mănăstirească, ori om domnesc, ori boieresc, ori slujitor, orice fel de breaslă ar fi, să aibă a sluji într-un an mănăstirii, ori cu clacă, ori cu carul cu boi. De va sluji la ceva, ori cu sapa, sau ori la ce fel de lucru va fi orânduit egumenul toate acele 12 zile să-i socotească şi dijma locului încă să-şi dea tot omul pe obiceiu şi vornicei prin sate încă şi egumenii să-şi puie pe care or socoti ... Acest nart îl vor avea mănăstirile de la oamenii ce nu sunt vecini, iară pe vecinii lor să-i stăpânească pe obicei ...”

Reformele lui Constantin Mavrocordat desfiinţarea rumâniei în Ţara Românească (textul A) şi a veciniei în Moldova (textul B)

        Textul A          
        Bucureşti, 5 august 1746
        În pământul ţării noastre vedem că multe den cele vechi obicinuiri care: S-au cunoscut că sunt bune şi de folos, şi de cei în urmă stăpânitori s-au întemeiat desăvârşit şi suntu păzite nestrămutate; dar şi unele dentr-aceste vechi legături vedem că nu numai că nu au fost de nici un folos, ci şi de mare pagubă sufletului creştinescu, după cum au fost acestu vechiu şi rău obiceiu al rumâniei care de la moşii şi strămoşii noştri până astăzi au rămas asupra capului nostru. Pentru că a fi fraţii noştri cei întru Hristos suptu jugul robiei noastre nu iaste altu păcat mai greu şi mai mare, pentru că şi domnul nostru Iisus Hristos în sfânta evanghelie ne învaţă zicându: „Iubeşte pe de aproapele tău ca însuţi pre tine”. Ci de vreme că să cade să fim supuşi aceştii porunci şi învăţături nu trebuie să punem pe fraţii noştri cei întru Hristos suptu jugul robiei.
        Deci dar cunoscând şi noi cu toţii de obşte că acest lucru, a avea supuşi robiei pe pravoslavnicii creştini, care sunt întru o credinţă cu noi, nu este lucru creştinesc, ci de mare pagubă sufletelor noastre, socotit-au cu toţii pentru rumânii ce i-au avut până acum la stăpânirea noastră, fiind vânduţi cu moşiile lor din vremile cele vechi la strămoşii noştri, aşa cum am găsit cu cale mai mult pentru uşurarea sufletelor noastre şi a părinţilor, a moşilor şi a strămoşilor, ea ori la cine din neamul boieresc, sau la mănăstiri vor fi rumâni cu moşiile lor, moşiile să rămână la stăpânirea noastră, să le stăpânim cum şi până acum, iar cât pentru capetele rumânilor, fără de moşie, care dintre noi va vrea de bună voinţa lui ca să-i ierte pentru a sa pomenire, bine va face; iar de nu va avea să facă această facere de bine sufletului său, să aibă a face acei rumâni cum vor putea, şi să dea bani de fieştece cap câte taleri1 zece, şi să să răscumpere, şi cu voe de va fi stăpânului său, şi fără de voe, ei să facă bani şi să-i dea la stăpânul său, şi nevrând să-i primească, va veni de va face jalbă la divan, pentru ca acest lucru, bun şi sufletesc noi cu toţii l-am găsit şi l-am legat să fie la mijlocul nostru păzit şi întărit şi de către noi şi de către tot neamul nostru cari în urma noastră vor rămânea nouă moştenitori. Pentru care noi după hotărârea ce am legat, rugatu-ne-am şi mării sale, prea luminatului nostru domn Io Constantin Nioolae voevod ca să fie şi cu voia mării sale şi să ne întărească această legătură şi facere de bine sufletului nostru şi cu a mării sale domnească pecete şi iscălitură. şi noi împreună cu prea sfinţii arhierei ce să află la această parte de loc şi eu toţi părinţii egumeni, am iscălit şi am pus şi peceţile noastre ca să rămâie în veci nestrămutate. şi s-au scris cartea aceasta în anul de la zidirea lumii, leat 7254, iar de la naşterea domnului şi mântuitorului nostru Iisus Hristos 1746.

        Textul B
        Iaşi, 6 aprilie 1749

Întăritură

        Noi Constandin Nicolai v. v. bojii milosti gospodar zemli Moldavscoi2.
        Această hotărâre ce s-au făcut printr-această carte, atâta de cătră toată obştea bisericească, cât şi de cătră toţi boiarii ţării, am întărit şi domnia mea cu pecetea şi iscălitura domniei mele, ca să se păzească nestrămutat, într-alt chip să nu fie.

Iunie 1 7257 (1749)

        (L.I.) (L.P.)

Hotărâre obştească

        Pârele de pricina vecinilor şi la alţi luminaţi domni, cum şi la trecute domniile măriei sale preaînălţatului, luminatului domnului nostru, Constantin Nicolae v. v. n-au lipsit; iar la această a treia domnie şi mai mult jalobe făcând oamenii săteni ce şedu pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti, făcând pâră asupra stăpânilor satelor, că-i supunu cu vecinătate: adecă părându-le oamenilor că acest nume de vecinie n-are osebire de robie, şi se siliia ca să găsească îndreptare şi mântuire de numele vecinii, arătând şi pricini că unii din stăpânii satelor s-au fost obijduit a vinde pe vecini ca pre robi, ş-ai împărţi cu împărţeală ca pre ţigani, şi a da numele lor în foi de zestre, ş-ai despărţi pre copii de la părinţi, luându-i în casă la slujba lor, şi-ai muta de la un loc la altul; nefiind acea volnicie3 a se vinde şi a se supune până într-atâta ca pre robi. Pentru care cercetând măria sa vodă cu amăruntul ca să afle adevărul, din ce pricinuescu aceste gâlcevi şi neodihnă a oamenilor, ce strâmbătate ar fi având de fac atâta necontenită jalobă; şi ce va să zică vecini, ce volnicie, ce supunere au stăpânii moşiilor asupra lor, cu cât sânt mai supuşi decât lăturaşii4 ce şed pe moşii boiereşti şi fac slujba lor, şi ca pre robi se stăpânescu, au ca pre ţigani, cum au fost obiceiul, au cerut măria sa vodă răspuns la fieştecare de noi.
        La şase zile a lui april, joi întru a doua săptămână după Paşti, fiind noi cu toţii adunaţi, atâta parte bisericească, cât şi boierească şi altă obştie, în mănăstirea Triisfetitelor, la scosul sfintelor moaşte, s-au făcut sobor de întrebăciune acestor pricini mai sus arătate. La care cu toţii cu un glas am răspuns mărturisind adevărul că vecinii robi nu sânt, nici se stăpânescu cu nume de robie fiindcă numai ţiganii au acea robie, carii cu femeile şi cu copiii lor slujescu pe toate zilele stăpânilor săi. Iară vecinii numai partea bărbătească slujescu, scoţând la lucru numai un om dintr-o casă, măcar câţi ficiori va ave omul, asemenea slujescu ca şi lăturalnicii, iară partea femeească nu slujeşte; nici au acea supunere ca robii, că vecin va să zică sătean megieaş5 fără de moşie, atâta numai că din sat nu este volnic ca să iasă; care poruncă este şi de la domnie şi a visteriei şi a pravelii, poruncind : săteanul să nu fie volnic a ieşi din sat şi de unde va ieşi să se dea la urmă. Care rânduială s-au păzit şi de răposaţii domni cei vechi, cum s-au văzut la hrisoavele lor, că când s-au pârât două sate pentru un sătean, de unde s-au dovedit c-au fostu de baştină, acolo s-au dat. Numai îndrăsneala unora din stăpânii moşiilor i-au supărat fără de cale; cu vânzările şi împărţările, şi mutările ce s-au purtat de la un loc la altul, le-au dat pricini de jalobă, părându-le lor o supunere ca de robie. Care lucru a se vinde vecinii sau a se despărţi cu împărţeală, sau a se da în foi de zestre pe fraţi, sau a se muta dintr-un sat într-altul, sau a se schimba numai pe oameni fără de moşie, sau pe copii a-i despăţi de la părinţi, n-au fost volnici stăpânii satelor, şi nici de acum înainte această volnicie asupra lor nime să nu aibă, că nu este cu cale.  şi când s-a vinde moşie oamenii să nu se vânză, ca ca nişte săteni a satelor în sat să rămâie, făcând slujba obişnuită; însă şi slujba să o facă cu nartu6, 24 de zile de om într-un an, ori la ce lucru se va pune, şi dijma să dea de ... pe moşie. Aşa mărturisim şi ne priimim; şi ca să fie păzit acest aşezământ, ne-am iscălit cu toţii care aşăzământ să se întărească şi de măria sa vodă.

        1  Taleri, denumire sub care au circulat în ţările române, în sec. XVII–XVIII, mai multe monede de argint, emise în diferite ţări: Imperiul Romano-German, Olanda, Polonia, Republica veneţiană şi Imperiul otoman. În context e vorba, probabil, de talerii turceşti, numiţi şi piaştri.
        2  /V/oe/v/od/, Cu mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei.
        3  Permisiune, drept.
        4  Ţărani aşezaţi pe moşii cu învoială şi obligaţi la 12 zile de clacă anual, cu drept de răscumpărare în bani a acestei obligaţii.
        5  Megieş = vecin ; aci are sensul de „om de baştină din sat”, în opoziţie cu „lăturaşul”, venit din altă parte.
        6  Nart = normă zilnică de muncă, fixată şerbilor; preţ fix la unele produse; în textul nostru se pare că înseamnă „termen”.

Prevederi lae Tratatului de la Kuciuk-Kainargi  încheiat între Imperiul ţarist şi Imperiul otoman

        „Art. XVI. Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi întreaga Basarabie cu Akerman, Chilia, Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot ceea ce cuprinde această provincie, după cum îi restituie şi fortăreaţa Bender. Tot astfel, imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi cele două principate ale Valahiei şi Moldovei cu toate fortăreţele, oraşele, târgurile, satele şi cu tot ce cuprind ele şi Sublima Poartă le primeşte în condiţiile următoare, cu promisiunea solemnă de a le respecta cu sfinţenie:
        1.  Să respecte faţă de toţi locuitorii acestor principate, de orice demnitate, rang, stare, înclinaţie sau provenienţă ar fi ei, fără cea mai mică excepţie, amnistia absolută şi veşnica uitare, stipulate în primul articol al tratatului, în favoarea tuturor acelora care, efectiv, ar fi comis vreo crimă sau ar fi fost bănuiţi de-a fi avut intenţia să dăuneze intereselor Sublimei Porţi, repunându-i în demnităţile, rangurile şi posesiunile lor iniţiale şi redându-le bunurile de care s-au bucurat înaintea războiului actual.
        2.  Să nu împiedice câtuşi de puţin exercitarea liberă a religiei creştine şi să nu pună nici un obstacol în construirea de noi biserici şi în repararea celor vechi, după cum s-a stabilit mai înainte.
        3.  Să restituie mânăstirilor şi altor particulari pământurile şi posesiunile mai sus menţionate care le-au aparţinut şi care le-au fost luate în afara oricărei dreptăţi, situate în împrejurimile Brăilei, Hotinului, Bnederului etc, numite azi raia.
        4.  Să aibă faţă de clerici stima deosebită pe. care situaţia lor o impune.
        5.  Să acorde familiilor care ar dori să-şi părăsească patria pentru a se stabili aiurea un permis de liberă trecere cu toate bunurile lor ; şi pentru ca aceste familii să-şi poată aranja convenabil treburile, să le fixeze un termen de un an pentru această emigraţie liberă din patria lor, începând din ziua în care instrumentele de ratificare ale prezentului tratat vor fi schimbate.
        6.  Să nu ceară şi să nu impună nici o plată a vechilor socoteli, de orice-natură ar fi ele.
        7.  Să nu impună acestor popoare nici o contribuţie sau plată pentru toată durata războiului ; şi chiar din cauza devastărilor la care au fost expuse, să le socotească achitate de orice impozite pentru doi ani, începând din ziua schimbării instrumentelor de ratificare ale prezentului tratat.
        8.  La expirarea termenului stabilit, Poarta promite să uzeze de aceasta cu toată omenia şi să le primească prin intermediul trimişilor care vor veni din doi în doi ani; la sfârşitul plăţii acestor impozite, nici paşalele, nici guvernatorii, nici vreo altă persoană nu va trebui să le înglodeze în datorii, nici să le impună alte plăţi sau impozite, indiferent sub ce pretext sau denumire; dimpotrivă, ele vor trebui să se bucure de absolut toate avantajele de care s-au bucurat în timpul domniei răposatului sultan.
        9.  Poarta îngăduie domnitorilor acestor două state să aibă pe lângă ea un însărcinat cu afaceri, ales dintre creştinii comunităţii greceşti, care vor veghea asupra treburilor privind numitele principate şi vor fi trataţi cu bunătate de către Poartă, şi în ciuda neînsemnatei lor importanţe, vor fi consideraţi ca persoane care se bucură de dreptul internaţional, adică vor fi la adăpost de orice violenţă.
        10. Poarta consimte de asemenea, ca, după cum o vor cere împrejurările în aceste principate, miniştri curţii imperiale ai Rusiei care îşi au reşedinţa pe lângă ea să poată vorbi în favoarea lor şi făgăduieşte a-i asculta cu toată consideraţia ce se cuvine unor puteri prietene şi respectate.”

Convenţia turco-austriacă prin care Bucovina este cedată Habsburgilor

ARTICOLUL I

        „Sublima Poartă cedează şi remite curţii imperiale teritoriile mărginite pe de o parte de fluviul Nistru, Ungaria şi Transilvania, pe de altă parte de graniţele explicate mai jos, pentru a avea o comunicare uşoară şi neîntreruptă cu provinciile Galiţiei şi Ludomiţiei, restituite din partea regelui şi Republicii Poloniei curţii imperiale, şi care se găsesc acum sub dominaţia sa; şi această favoare s-a făcut în urma petiţiilor maiestăţilor sale, împăratul şi împărăteasa romanilor1, şi pentru a le demonstra şi pentru a executa ceea ce este cuvenit neîndoielnicei prietenii şi bunei vecinătăţi, astfel încât de acum înainte susnumitele teritorii trebuie să rămână pentru totdeauna sub dominaţia imperială ca şi propriile sale posesiuni; şi pentru a determina şi distinge limitele care separă în viitor cele două imperii, trebuie să se trimită comisari din ambele părţi, şi s-a stipulat ca graniţele stabilite de ei să fie dumnezeieşte păstrate, de la frontierele Transilvaniei până la pământurile Hotinului, conform hărţii autentice prezentată de numitul ministru al curţii imperiale şi care hartă a fost acceptată de Sublima Poartă şi după care s-au întocmit două copii autentice, din care s-a dat una comisarilor Sublimei Porţi, cealaltă comisarilor curţii imperiale. Astfel ei vor trebui să înceapă de la râul numit Teza, care se găseşte la graniţa Transilvaniei, cuprinzând consecutiv satele Stolpicani, Capu Codrului, Suceava, şiret şi Cernăuţi, şi mergând în sus de Cernasca spre pământurile Cernăuţului care sunt dincolo de Prut, toate aceste teritorii trebuie să rămână în frontierele imperiale; şi, pentru a se evita în viitor orice fel de dispută sau echivoc ei trebuie să fixeze limite clare şi poziţii stabile, conformându-se demarcaţiilor numitei hărţi. În privinţa ţinutului Hotin, care este dincolo de locul unde se sfârşeşte teritoriile districtului Cernăuţi (care trebuiesc reglate până la fluviul Nistru) s-a stipulat prin consimţământul reciproc, că de la locul menţionat până la fluviu Nistru, comisarii Sublimei Porţi, luând în consideraţie semnele de demarcaţie puse de comisarii imperiali, trebuie să indice limite fixe care să fie în afara ţinutului Hotin, iar aceste teritorii ale Hotinului trebuie să rămână ca şi înainte sub dominaţia Sublimei Porţi.

ARTICOLUL II

        În aceste teritorii cedate şi remise de Sublima Poartă curţii imperiale, curtea imperială nu trebuie să-şi construiască nici o fortăreaţă.

ARTICOLUL III

        Câteva teritorii de la graniţele Transilvaniei fiind puţin câte puţin uzurpate de ostilităţile dintre Valahi şi Moldoveni de câţiva ani, aceste teritorii au fost reîncorporate Transilvaniei prin fixarea vulturilor imperiali; deci pentru a evita şi îndepărta pe viitor orice fel de dispută, s-a stabilit prin consimţământ mutual că, în conformitate cu harta prezentată de numitul ministru, şi după cererea curţii imperiale, aceste graniţe să fie păstrate cum sunt delimitate de harta amintită şi aşa cum sunt acum, trebuie să rămână pentru totdeauna. şi Sublima Poartă trebuie să trimită comisari expreşi prinţilor Valahiei şi Moldovei pentru a li se da ordine să nu violeze în nici un fel numitul regulament.”

        1 Habsburgii erau în acel timp şi împăraţi ai Imperiului Roman de origine germanică.

Reglementarea raporturilor politice şi economice dintre Moldova, Ţara Românească şi Turcia

        „... Suretul hatt-i humaiumului1 cel purtător de glorie, care a fost pus cu cinste deasupra acestui Kanunname2.
        Aceasta fiind legea mea, cu voia celui preaînalt, cuprinsul ei să se ţină în vigoare. Originalul sigilat să se păstreze la divanul împărătesc, iar suretul să fie înregistrat la Tarapanaua imperială. Articolele de trebuinţă să fie scoase separat şi, după ce vor fi înregistrate în celelalte locuri trebuincioase, să se facă şi să se procedeze potrivit cerinţelor cuvenite şi toţi să se ferească de fapte potrivnice, neîngăduindu-se niciodată contrariul.
        1)  Veniturile şi cheltuielile voievozilor Ţării Româneşti (Eflak) şi ai Moldovei (Bogdan) fiind puse într-o rânduială bine stabilită, este nevoie ca de azi încolo să se facă şi să se procedeze potrivit cerinţelor şi trebuinţelor cuvenite. De aceea, reflectându-se de astă dată asupra numeroaselor condiţii, ele au fost înregistrate aşa cum urmează mai jos; alcătuindu-se astfel o lege nouă, fiecare articol al ei să fie respectat de dregătorii înaltei împărăţii, fără a se aduce vreodată schimbări sau modificări şi ei să se ferească şi să se ţină departe de a face contrariul.
        2)  Rikiabie-lele3 şi îidie-lele4 pe care le dau din trecut şi până acum, afară de giziaua fixă5, domnii către înalta împărăţie fiind sume neînsemnate faţă de veniturile Ţării Româneşti şi ale Moldovei şi, de asemenea, havalelele6 importante care apar din când în când, la nevoie, fiind şi ele cantităţi diferite, se orânduieşte, de azi încolo, să se dea în fiecare an pentru mirie, sub formă de venit nou (irad-i celid), 1.000 de pungi (kise)7 din Ţara Românească şi 500 de pungi din Moldova, pentru ca voievozii să nu fie apăsaţi cu havalele mai multe decât gizielele lor stabilite.
        Potrivit cerinţelor devotamentului şi dreptăţii lor, voievozii să plătească mereu acest venit nou, în fiecare an, în rate.
        3)  Rikiabie-lele Ţării Româneşti şi Moldovei nefiind fixe, se lua, la nevoie, când mai mult, când mai puţin. De aceea s-a stabilit ca de azi încolo să se ia în fiecare an din Ţara Românească 500, iar din Moldova 300 de pungi de aspri drept rikiabie. Astfel, asprii de rikiabie, amintiţi mai sus, să fie predaţi la vistieria curţii interioare imperiale (Enderun-i Hümayun bazinesi).
        4)  În ceea ce priveşte îidie, nefăcându-se deosebire între Ţara Românească şi Moldova, ele dădeau din trecut şi până acuma sume egale, una la Iyd-i-fitr, iar alta la Iyd-i-edba.
        Anulându-se de astă dată defterul8 după care se dădea îidie, potrivit catastifului de ceremonii (defter-i teş-rifat), fie celor din curtea imperială interioară, fie slujbaşilor înaltei împărăţii, s-a stabilit de azi încolo câte 60.000 de guruşi îidie pe an, cu plata într-o singură dată, pentru Ţara Românească şi Moldova.
        Din mai sus amintita îidie, 30.000 de guruşi să fie predaţi la vistieria imperială interioară, iar ceilalţi 30 000 de guruşi să fie daţi slujitorilor înaltei împărăţii, aşa cum s-a orânduit.
        5)  După cum s-a arătat mai înainte, Ţara Românească dă 625 de pungi de aspri gizia fixă, 500 de pungi de aspri rikiabie şi 120 de pungi de aspri îidie. împreună cu cele 1.000 de pungi de aspri orânduite de astă dată ca venit nou (irad-i celid), dările ei se ridică pe an la 2.245 de pungi de aspri.
        De asemenea, şi Moldova dă 1391/2 de pungi de aspri de 41/2 de guruşi gizia fixă, 300 de pungi de aspri rikiabie şi 120 de pungi de aspri îidie. Împreună cu cele 500 de pungi de aspri orânduite de astă dată ca venit nou, dările ei se ridică pe an la 1.0501/2  de pungi de aspri şi 41/2  de guruşi.
        Toate aceste dări urmând să fie plătite după încheierea perioadei de scutire, începutul lor de an să fie socotit sfârşitul perioadei lor de scutire.
        6)  Termenul de scutire pentru Ţara Românească sfârşindu-se în a 3-a zi a lunii zilbidjge din anul acesta 12079, urmează ca începutul ei de an să fie socotit de la data mai sus arătată. Astfel, de azi încolo, jumătate din cele 500 de pungi de aspri pe care le va da în fiecare an drept rikiabie să fie plătită la sfârşitul primelor şase luni, iar cealaltă jumătate la încheierea anului.
        Dat fiind însă că cele 250 de pungi de aspri care reprezintă prima rată din rikiabiaua anului viitor vor fi achitate, de astă dată, în cursul perioadei de scutire, a doua rată să fie predată la sfârşitul primelor şase luni de după termenul de scutire.
        7)  Termenul de scutire pentru Moldova încheindu-se cam în a 22-a zi a lunii djemaziyel-abâr din anul 120810, urmează ca începutul ei de an să fie socotit de la data mai sus arătată. Astfel, de azi încolo, jumătate din cele 300 de pungi de aspri pe care le va da în fiecare an drept rikiabie să fie plătită la sfârşitul primelor şase luni, iar cealaltă jumătate la încheierea anului. Dat fiind însă că cele 150 de pungi de aspri care reprezintă prima rată din rikiabiaua anului următor vor fi achitate până la sfârşitul perioadei de scutire, a doua rată să fie predată la sfârşitul primelor şase luni de după termenul de scutire.
        8)  Cele 1.000 de pungi de aspri orânduite ca venit nou din Ţara Românească să fie plătite după încheierea perioadei de scutire în patru rate, astfel ca, din luna zilbidjge încolo, socotită început de an, să se predea la fiecare trei luni o dată câte 250 de pungi de aspri. Dacă se va arăta neglijenţă în plata la timp a ratelor, atunci beii să fie dojeniţi.
        Întrucât este nevoie ca suma arătată mai sus să fie plătită în taină, de aceea, cu scopul de a avea multă grijă faţă de regula tainei şi a secretului, să se dea în fiecare an dovadă (temessuk) la Tarapanaua imperială pentru venitul nou, trecându-se în dosul dovezii ratele de predat la fiecare trei luni o dată, iar la sfârşitul anului, când ratele vor fi completate, dovada să fie reînnoită.
        9)  Cele 500 de pungi de aspri orânduite ca venit nou din Moldova să fie plătite, după încheierea perioadei de scutire, în cinci rate, astfel că din luna djemaziyel-abir a anului 1208, socotită început de an, să se predea la fiecare două luni o dată câte 100 de pungi de aspri şi în zece luni să se termine ratele.
        Dacă se va arăta nepăsare în plata la timp a ratelor, atunci beii să fie dojeniţi.
        10) Când, la nevoie, se schimbau marele vizir sau ceilalţi slujbaşi ai împărăţiei, voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei dădeau mereu din trecut, şi până acum, câte o sumă oarecare pentru cudumie11. Dar, de la o vreme încoace banii pre care îi dau ei sub nume de „felicitare pentru posturi” (tebrik-i manasib), în schimbul cudumie-lei, sunt sume variate şi se dau când ca preţ de balot, când ca preţ de boccea.
        Spre a nu primi, de azi încolo, nici mai mult şi nici mai puţin la astfel de schimbări, cudumie-lele orânduite de astă dată să fie aşa după cum sunt ele pomenite mai jos şi să nu se ceară niciodată mai mult:
        –   Cudumie pentru marele vizir: 10.000 de guruşi.
        –   Cudumie pentru chehaiaua marelui vizir: 50.000 de guruşi.
        –   Cudumie pentru reis-efendi: 30.000 de guruşi.
        –   Cudumie pentru defterdar-efendi: 2.000 de guruşi.
        –   Cudumie pentru ceauşbaşî-aga: 1.000 de guruşi.
        –   Cudumie pentru primul teşcheregiu: 500 de guruşi.
        –   Cudumie pentru al doilea teşcheregiu: 500 de guruşi.
        –   Cudumie pentru mektupciul marelui vizir: 500 guruşi.
        –   Cudumie pentru beilicci-efendi: 500 de guruşi.
        –   Cudumie pentru teşrifati-efendi: 500 de guruşi.
        –   Cudumie pentru chiatib-efendi: 500 de guruşi.
        –   Cudumie pentru amendi-efendi: 250 de guruşi.
        11) La mazilirea şi la numirea voievozilor Ţării Româneşti şi Moldovei luându-se giaizele şi avaieturi foarte mari, la începutul domniilor lor voievozii se înglodesc în datorii multe, ceea ce duce la neputinţa şi la necăjirea lor. De aceea, la mazilirea şi la numirea, la nevoie, a voievozilor să nu se mai ceară, de azi încolo, nici un aspru şi nici un obol (babbe) mai mult decât ce s-a orânduit de astă dată, mai jos, ca giaize către Poartă (kapu) sau către slujitorii înaltei împărăţii. Dacă, contrar legii, se va întâmpla să se ia mai mult, să fie pedepsiţi atât cei care iau cât şi cei care dau:
        –   giaize pentru marele vizir: 55.000 guruşi din Ţara Românească 30.000 guruşi din Moldova.
        –   giaize pentru chehaiaua marelui vizir: 20.000 (guruşi) din Ţara Românească. 7.500 (guruşi) din Moldova.
        –   giaize pentru reis-efendi: 15.000 guruşi din Ţara Românească. 7.500 guruşi din Moldova.
        –   giaize pentru ceauşbaşî-aga: câte 1.500 guruşi.
        –   (giaize) pentru primul teşcheregi-efendi: câte 500 guruşi.
        –   (giaize) pentru al doilea teşcheregi-efendi: câte 500 guruşi.
        –   (giaize) pentru mektupci-efendi al marelui vizir: câte 500 guruşi.
        –   (giaize) pentru beilicci-efendi: câte 500 guruşi.
        –   (giaize) pentru teşrifati-efendi: câte 500 guruşi.
        –   (giaize) pentru secretarul chehaiei marelui vizir (kethudă kâtibi efendi): câte 500 guruşi.
        –   (giaize) pentru amendi-efendi: câte 250 guruşi.
        12) În clipa mazilirii voievozilor Ţării Româneşti şi Moldovei, pe lângă faptul că erau învinuiţi cu fel de fel de pretexte, se mai lua de la ei şi foarte mulţi bani (akce) ca ruşfet şi ca semn de supunere, pentru a li se îngădui şi a li se da voie să vină la casele lor. Banii care au fost orânduiţi acum anual din Ţara Românească şi Moldova ca venit nou, cerându-se numai din câştigurile personale ale voievozilor, să nu se mai ia bani de la aceştia în clipa mazilirii lor şi, în felul acesta, să se arate cea mai mare grijă ca ei să nu fie persecutaţi şi învinuiţi şi toţi să se ferească de contrariul.
        13) Peste giaizelele fixe pe care le dau în fiecare an, atât Moldova cât şi Ţara Românească sunt încărcate din când în când, prin intervenţii, cu foarte multe havalele pe seama banilor pentru anul următor. De aceea, de azi încolo, defterdarii vremii să nu mai dea celor două ţări havalele peste giaizelele lor fixe. Dacă la sfârşitul anului vor rămâne bani din giaize, atunci să fie luat în numerar (nakden) ceea, ce va fi peste, iar dacă nu va rămâne nimic sau dacă havalele vor întrece banii de giaize, atunci sumele depăşite să fie plătite din visteria împărătească (Hazine-i amire).
        În scopul păstrării cu cea mai mare grijă şi atenţie a acestui regulament (nizam), ori de câte ori va fi nevoie ca să se facă havalea din banii de giaize, să nu se mai scrie poruncă de havalea până ce nu vor fi scoase şi cercetate însemnările (kayid) tuturor havalelor de mai înainte, pentru a se şti în scris ce sumă anume a rămas din banii de giaize a acelui an şi dacă a mai rămas loc pentru havalea.
        De asemenea, predându-se la locurile cuvenite toate havalelele din banii de giaize, când vor fi prezentate senedurile de luare în primire, să se facă socotelile cuvenite, potrivit respectării dreptăţii, şi ele să nu fie rupte sau scăzute.
        14) Predând la locurile cuvenite toate cererile importante care se făceau în fiecare an havalea pe seama acelor două ţări, când voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei cereau, după aceea, să se pună în ordine socotelile lor, potrivit regulamentului în vigoare, atunci cei din cancelarii luau de la ei foarte mulţi bani, zicând că sunt „cheltuieli de socoteli” (barc-i mubasebe). De aceea, de azi încolo, în vederea aranjării socotelilor lor cu dreptate şi cu cinste, să fie numit anume pentru socotirea giaizelor Ţării Româneşti şi ale Moldovei unul dintre păstrătorii pungilor cancelariilor financiare (Deftterdar aklâmi), care va fi mai indicat.
        Capuchehaiele lor să nu fie obligaţi să-şi aducă la kalem hârtiile şi senedurile lor de socoteli, ci să le predea, spre a fi socotite, la locul cuvenit prin mijlocirea celui care va fi desemnat, iar acesta, la rândul său, aranjându-le după cum e nevoie, să fie obligat să predea capuchehaielelor lor rezumatul pregătit al socotelilor.
        De asemenea, cheltuielile de cancelarie (barc-i kalem) fiind de aproape opt guruşi pentru fiecare pungă (kise), un guruş din cei opt guruşi pomeniţi să fie dat celui care va fi desemnat, iar restul de şapte guruşi să se împartă la cancelarii. Aceşti bani să fie predaţi în întregime de către capuchehaielele lor celui care va fi însărcinat, iar acesta, la rândul său, să-i dea şi să-i împartă la locurile trebuincioase.
        De asemenea, dacă scribii (kutab) şi slujbaşii (me'murin) din cancelarii, neputând să ia daruri, vor reţine hârtiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei şi vor încerca să amâne de azi pe mâine sau să întârzie sau să arate neputinţă, atunci ei să fie pedepsiţi devenind clar că aceste lucruri se da toresc dorinţei lor de a obţine profituri.
        15) Oricare ar fi havalelele privitoare la voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, firmanele trebuincioase să fie predate capuchehaielelor de aici şi să nu fie trimise prin comisari (mubaşir) aparte, iar capuchehaielele lor să răspundă de îndeplinirea acelei chestiuni.
        16) Pentru diferitele feluri de cherestele şi pentru lucrătorii ce se orânciuiesc din cele două ţări, cu înaltă poruncă, în vederea construirii şi reparării cetăţilor împărăteşti, precum şi ale celorlalte feluri de construcţii aflate în jurul celor două ţări, şi îndeosebi pentru zaherelele şi alte articole, multe sau puţine, ce se procură de acolo spre a fi transportate fie la Poarta fericirii, fie în alte locuri, nemaifiind valabile de azi încolo preţurile de mirie (fiyat-i miriye), să se fixeze preţuri moderate (i'tidal) şi să se dea sfaturi cu tărie, aşa cum se cuvine, celor însărcinaţi din partea înaltei împărăţii cu procurarea lor din cele două ţări şi să se arate clar ameninţările drastice în ilustrele porunci ce vor fi date în mâinile lor.
        17) De asemenea, şi oile ce se procură în anumit număr în fiecare an din cele două ţări, prin mijlocirea casapbaşiilor, pentru tainurile miriei, să fie cumpărate la preţul curent (si'r rayici) şi cu ajutorul saigiilor12, care vor fi pregătiri de desemnaţi de casapbaşi prin mijlocirea capuchehaielelor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, şi să nu se ofere nici un aspru şi nici un obol mai puţin.
        18) Trecătorile pe unde urmează să treacă, de azi încolo, peste Dunăre (Tuna) vizirii şi mirimiranii, precum şi ceilalţi slujbaşi (me-murin) care sunt nevoiţi să treacă prin Ţara Românească şi Moldova să fie menţionate în înaltele porunci ce vor fi date în mâinile lor. Ei să nu se mai abată de loc de pe calea dreaptă şi să cumpere cu banii lor şi la preţul zilei nutreţul şi cele de ale mâncării.
        De fiecare dată să se scrie cu tărie, în poruncile ilustrate ce vor fi date în legătură cu misiunea lor, precum că ei vor fi pedepsiţi dacă se va dovedi că îi necăjesc pe voievozi cu cereri de daruri sau cu alte lucruri de trebuinţă.
        19) Fiind porunca fermă ca cei care circulă spre Bender să treacă prin trecătoarea Ismail, care este drumul drept, iar cei care se duc prin părţile Hotinului şi se întorc de acolo să treacă prin trecătoarea Isaccea şi, de asemenea, cei trimişi în misiune prin părţile Brăilei (Ibrail) să treacă pe la trecătorfle de la Hârşova (Hârsava) şi Macin, acest lucru să fie şi el cuprins şi arătat cu tărie şi clar în înaltele porunci date celor trimişi în misiune.
        20) Împărăteasca dorinţă hotărâtă fiind aceea ca vizirii şi mirimiranii şi cadiii13 şi naibii14 şi agalele15 şi locuitorii sau musafirii, oricare ar fi ei, aflaţi la Vidin, Ada-Kaleh, Cladova (Feth-îil-Islam), Nicopole (Nigbolu), Rusciuc, Turnu (Kule), Giurgiu (Yerkőkű), Brăila (Ibrail), Rahov, Hârşova (Hârsava), Silistra, Sistov (Ziştovi) şi la Turtucaia (Tutrakan), din jurul şi vecinătatea Ţării Româneşti, sau cei aflaţi la Chilia (Kili), Akkerman, Bender, Hotin, Ismail, Isaccea şi la Tulcea, din jurul şi vecinătatea Moldovei, să nu mai ia nimic de azi încolo, nici bani şi nici lucruri, sub nume de cudumie sau ca dar (bediye) sau sub alte pretexte de oprelişte, acest lucru să fie cercetat mereu în mare taină şi să se emită şi să se trimită ilustre porunci la locurile cuvenite şi să se dea sfaturi cu străşnicie ca să se ducă la cunoştinţa tuturor precum că, dacă, ferească Allah, se vor ivi fapte şi purtări contrare, nu se va trece cu vederea aplicarea pedepselor ce se cuvin atât celor care iau cât şi celor care dau.
        21) Voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei fiind cu desăvârşire opriţi să dea mereu celor din jur bani sau blănuri sau valoarea unor boccele, ca şi cum ar fi vinovaţi, dacă voievozii vor da de azi încolo vreunuia ceva peste lege, fie bani, fie lucruri, sub nume de dar sau ca preţ de blană sau sub alt nume, sau dacă ei înşişi vor face risipă peste cheltuielile lor trebuincioase, să se ştie categoric că, ori de câte ori se va cerceta şi se va dovedi acest lucru, nu va fi de ajuns că vor fi maziliţi din domnie, ci vor fi, totodată, şi pedepsiţi.
        22) Pentru a şti toată lumea sigur că voievozii nu vor fi maziliţi fără vină şi că nu se va face treabă cu bani, domniile (beylik) Ţării Româneşti şi Moldovei să nu mai fie date, de azi încolo, nimănui din afară, ci să fie acordate numai acelora dintre cei folosiţi în slujba de dragoman (tercűman) la divanul împărătesc şi care sunt devotaţi şi merg pe calea dreaptă şi sunt încercaţi şi de încredere.
        Împărăteasca dorinţă fiind aceea ca voievozii să se menţină şi să stea pe locurile lor, de aceea, de vreme ce nu se va ivi din partea lor trădare, care să facă trebuincioasă pedepsirea lor, să nu se îngăduie mazilirea lor fără pricină.
        Să nu se acorde domnie (voyvodalik) celor care nu au slujit la dragomanlâcul divanului împărătesc.
        23) Respectarea regulamentului (Nizam) celor două ţări şi propăşirea şi reînsufleţirea lor, precum şi liniştea şi bunăstarea locuitorilor atârnând numai şi numai de menţinerea şi de şederea pe loc a voievozilor, să nu se permită mazilirea din domnie fără motiv, de vreme ce se va dovedi că un voievod face după îngăduinţă şi că este drept şi moderat, iar dregătorii înaltei împărăţii să respecte şederea lui vreme îndelungată.
        24) Cerându-se de la voievozi propăşirea treptată a Ţării Româneşti şi Moldovei, care sunt ca un chelar al înaltei împărăţii, precum şi îndeplinirea multor şi multor servicii împărăteşti, prin înfiinţarea unor cherhanele de postavuri (çuka) şi de alte stofe (akmişe) sau altele de acest fel, care vor aduce cu timpul foloase împărăţiei şi de asemenea, tot de la ei, cerându-se şi belşugul de diferite feluri de zăhărele trebuincioase pentru bunăstarea supuşilor lui Allah, prin perfecţionarea agriculturii şi prin înmulţirea animalelor, de aceea, neglijenţa şi nepăsarea în aceste privinţe să fie socotite vinovăţii mari şi ei să depună sforţări cu cea mai mare grijă pentru ca cele arătate mai sus să dea roade cât mai curând.
        25) Ţara Românească şi Moldova fiind, din trecut şi până acum, slobode în toate privinţele, prin separare la cancelarie şi prin interzicerea călcării lor cu piciorul, toate dările lor şi arenzile se află pe seama voievozilor. De aceea în ilustrele berate ce vor fi date în mâinile celor trimişi cu misiune sau arendaşilor, (műltezimin) să se precizeze că ele, având în vedere separarea celor două ţări la kalem, fac excepţie şi să nu se strângă din cele două ţări amintite dările şi arenzile existente în clipa de faţă în cuprinsul împărăţiei şi nici dările (resűmat) şi impozitele (tekâlif) sau arenzile care pot fi noi înfiinţate, de azi încolo.
        Dacă cei trimişi cu misiune vor căpăta pe o cale oarecare firmane contrare, atunci ele să fie anulate, ca fiind potrivnice textului cărţii de lege.
        26) Existenţa unor legături în ţară a celor care solicită domnia, prilejuind informarea lor şi răspândirea a fel de fel de ştiri neîntemeiate, prin aţâţarea celor meşteri în tulburări, cei care obţin titlul de voievod să nu mai stăpânească de azi încolo proprietăţi (emalâk) în cele două ţări.
        Dacă de azi încolo oricare dintre cei de acest fel stăpânesc proprietăţi, multe sau puţine, în Ţara Românească şi Moldova, atunci ei să-şi rupă în orice caz legăturile, vânzându-şi definitiv, într-un an de zile, proprietăţile lor celor cu adevărat din Ţara Românească şi Moldova, prin mijlocirea voievozilor.
        27) Deşi veniturile anuale ale Ţării Româneşti şi Moldovei erau îndestulătoare şi ajungeau pentru cheltuielile personale ale voievozilor, totuşi, ei s-au obişnuit să strângă şi să adune foarte multă avuţie. De aceea, în afară de obişnuitele rikiabie, îidie şi giaize fixe, ei şi-au luat asupra lor ca banii care au fost orânduiţi de astă dată pentru mirie, sub forma de venit nou (irad-i cedid), să-i plătească din economii şi micşorând cheltuielile şi risipele lor personale, fără să meargă pe calea oprimării şi persecutării raialelor, prin încărcarea lor cu sarcini separate. Astfel, toate dările şi impozitele mici sau mari, precum şi toate celelalte obligaţii, oricare ar fi ele, care se percepeau din cele două ţări înainte de război rămân şi de azi încolo, ca şi în trecut, la dispoziţia în voie a voievozilor.
        Dacă se va dovedi că ei au îndrăznit să persecute şi să oprime raialele prin încărcarea lor cu dări peste cele obişnuite, atunci să se aibă grijă ca ei să fie pedepsiţi fără zăbavă. Numai că, aşa cum s-a arătat mai sus, plata acestui venit nou depinzând de perceperea din ţară, ca şi în trecut, a dărilor şi impozitelor strânse de voievozi în anii trecuţi, se presupune, de aceea, că cei care pretind domnia, neştiind de venitul nou, se vor gândi la mazilirea voievozilor prin răspândirea de ştiri false, precum că „voievozii au strâns din ţară mai multe lucruri decât în trecut”.
        De aceea, la răspândirea unor astfel de zvonuri, neacordându-li-se crezare numaidecât, să se cerceteze în taină şi să se caute pe ascuns şi să nu se dea ascultare părerilor de acest fel şi ele să nu fie luate în seamă până ce nu se va adeveri, aşa cum trebuie, că voievozii au strâns dări mai multe faţă de anii trecuţi.
        28) Condiţiile enumerate mai sus fiind socotite şi considerate de azi încolo drept lege nouă (Kanun-i cedid), pentru a se face şi a se proceda potrivit cerinţelor lor şi pentru a se feri toată lumea şi a se ţine departe de contrariul, ele să fie înregistrate întocmai la Tarapanaua imperială, iar pentru cele care trebuie să fie răspândite şi făcute cunoscut să se emită înalte porunci separate, prevăzute cu batt-i-humaiun, arătându-se că este textul cărţii de lege (nass-i Kanunname) şi să se trimită vizirilor şi căpeteniilor (zabitan) din jurul celor două ţări spre a fi trecute în sigiliile judecătoreşti.
        De asemenea, păstrându-se câte un suret şi la divanul imperial şi la contabilitatea generală (Başmuhasebe), precum şi la cancelaria de ceremonial (Teşerifat Kalemi), să se depună în orice împrejurare sforţări pentru îndeplinirea lor fără contenire.”

        1  Documente cu semnătura sultanului.
        
2  Carte de lege, cod de lege, legislaţie.
        3  Dare pentru cei din suita sultanului.
        4  Sărbătoarea sacrificiilor.
        5  Haraciul fixat.
        6  Sarcină, obligaţie.
        7  Pungi de aspri.
        8  Registru, condică.
        9  3 august 1791.
        10  16 februarie 1782.
        11  Dare plătită de domnii români la schimbările de dregători turci.
        12  Funcţionar însărcinat cu cumpărarea oilor.
        13  Judecător musulman.
        14  Ajutor de cadiu.
        15  şefi militari.

Scrisoarea a 25 de preoţi din Transilvania prin care cer lui Ion-Inocenţiu Micu să lupte pentru întoarcerea lui în ţară

        „Este cunoscut Excelenţei Voastre că locuirea valahilor în Transilvania este mai veche decât povestirea istoricilor. Vă este cunoscut că niciodată Transilvania nu a fost goală de valahi de-a lungul sutelor de ani care sub principi catolici au avut totdeauna şi privilegii, şi prerogative; au avut totdeauna valahii din Transilvania din cele mai vechi timpuri, arhiepiscopul lor şi scaun arhiepiscopal pe care în tot decursul timpurilor şi în ciuda tuturor calamităţilor l-au păstrat întreg şi netulburat, şi pe care Serenisimul Principe de altă dată al Transilvaniei Gabriel Bathory1 nu a permis să fie violat – ba mai mult, printr-un preaîndurător decret sub litera A, l-a întărit şi a vrut să fie respectat şi de alţii. Dar, însăşi prea-milostivul împărat de preafericită aducere aminte, împăratul Sacru Leopold, prin decretul său sever dar preamilostiv, sub litera B, a binevoit să poruncească astfel ca, aceleaşi privilegii, drepturi şi prerogative ale bisericii orientale din Transilvania să fie păstrate neatinse sub gravă pedeapsă ... Aşadar, Preaînalte Doamne, cui trebuie să atribuim noi fuga de trei ani a unui asemenea episcop în aceste timpuri atât de tulburi, în aceste răzvrătiri ale mulţimii recalcitrante de la unire, a atâtor copii morţi fără botez ... De aceea noi dorim să vă arătăm Preaînălţimii Voastre starea noastră sufletească şi situaţia mizeră şi disperată, întrucât noi nu ne învoim nicidecum ca Preaînălţimea Voastră să renunţe la episcopat (deoarece am auzit că sunteţi constrâns la aceasta) şi nici nu admitem pe un alt episcop cât timp trăieşti Domnia Voastră Preaînaltă, ba mai mult, vrem să vă înştiinţăm că, dacă Preaînălţimea Voastră de bună voie sau prin nenorocire, sau în oricare alt chip ar fi constrânsă să facă acest lucru, poporul acesta valah va renunţa la unire ...”

        1 Gabriel Báthory, principe al Transilvaniei (1608–1613).

„Certa Puncta”

        1.  Potrivit articolului de lege din anul 1714 şi graţioaselor porunci regeşti din 20 iulie 1742 şi din 25 februarie 1747, prin care s-a întărit acel articol de lege, fiecare iobag este dator a sluji stăpânului său de moşie pe săptămână patru zile cu braţele şi trei zile cu vitele, dacă are atâţia boi câţi sunt de lipsă la un plug ori la un car ; iar dacă nu are vite de ajuns şi este nevoit să-şi prindă vitele la plug şi la car în tovărăşie cu vitele altui iobag de o stare materială cu el, este dator a sluji patru zile. La slujba mai multă decât cea indicată, iobagul nu poate fi constrâns ... Dimpotrivă acei jeleri, care asemenea iobagilor au gospodărie sau bunuri în sat şi apartenţe legate de pământul din sat şi nu şi boi în număr suficient, sunt datori a sluji două zile pe săptămână, fie cu braţele, fie cu vitele lor; iar acei jeleri care posedă numai gospodărie în sat fără apartenenţe, sau nu posedă nici gospodărie în sat, trebuie să slujească numai o zi pe săptămână, dar şi aceasta numai cu munca braţelor nu şi cu vitele lor. Aceasta se înţelege numai în cazul când jelerul nu ar avea înţelegere sau contract cu stăpânul de moşie pentru a-i sluji mai puţin decât s-a amintit, căci dacă ar exista o tocmeală prin care se statorniceşte robotă mai mică, atunci şi jelerul şi stăpânul de moşie sunt datori a o respecta.
        2.  Robotele ce trebuie să le facă iobagii şi jelerii săptămânal în chipul arătat sunt obligatorii pentru iobagii şi jelerii care locuiesc departe de moşia stăpânului cale de o jumătate de zi ori şi mai puţin. Aceia în nici un caz nu pot fi siliţi a face robotă mai multe zile decât cele arătate în paragraful precedent.
        3.  Acei iobagi şi jeleri care locuiesc cale de una, două şi mai multe zile de moşia stăpânului pe care au să slujească potrivit urbariilor, tocmelilor şi obiceiurilor vechi, pot fi siliţi să facă robote o săptămână ori două fără întrerupere, dar aşa ca cei ce locuiesc departe cale de o zi să nu fie siliţi să facă slujbă mai mult de două ori cel mult trei săptămâni, ci după împlinirea săptămânilor să fie lăsaţi acasă, fără nici o excepţiune şi să li se permită a şedea acasă pentru îndeplinirea lucrului lor propriu atâta timp cât li se cuvine în proporţia slujbei făcute stăpânului de moşie şi deodată să li se socotească în slujba prestată şi zilele petrecute pe drum când au mers la moşia domnească şi s-au întors de acolo. Afară de aceasta, acelor iobagi care merg la robotă din locuri mai depărtate şi rămân acolo întruna mai mult de patru zile, să li se dea la toţi, fără alegere şi deosebire, pâine, iar vitelor lor, vara loc de păşune şi iarna staul.
        4.  Iobagii şi jelerii, în zilele rânduite pentru robote pe moşia stăpânului lor, trebuie să slujească personal sau să se substituie printr-un lucrător bun şi trebuie să lucreze de la răsăritul până la apusul soarelui, dar celor ce nu locuiesc pe moşia domnească trebuie să li se lase timp îndeajuns pentru a merge la moşie şi a se întoarce de acolo acasă ...
        6.  Din câtimea slujbei prescrise trebuie să se scadă şi acel timp pe care-l petrece iobagul şi jelerul nu într-una, ci cu întreruperi, adecă în părţi de zile ori în anumite ceasuri în slujba stăpânului de moşie.
        7.  Tot felul de slujbe, cum sunt cărăuşiile, vânătorile, pescuitul, ducerea scrisorilor, săpatul verzei, plivitul, îmblătitul, lucrul pentru pregătirea cânepii şi a inului, ţesutul, torsul şi altele asemenea, trebuie să' se socotească în robotele prescrise, fie că le-a îndeplinit însuşi iobagul şi jelerul, fie că le-a făcut soţia şi copiii lui. Dar vânarea animalelor sălbatice şi a altor animale dăunătoare – deoarece pustiirea lor este folositoare şi iobagilor şi jelerilor – nu poate fi socotită în robotă. Asemenea se hotărăşte ca acolo unde a fost obiceiul şi mai înainte, soţia fiecărui iobag sau jeler să toarcă câte patru funţi de cânepă, in şi lână, iar iobagii care şed pe moşia domnească să care dijmele de pe hotar, dar transportarea dijmelor de pe domeniul pe care nu locuieşte iobagul şi jelerul trebuie să se socotească în zilele de robotă.
        8.  Cărăuşiile care ţin timp mai îndelungat trebuie să se facă pe timp potrivit şi bun, iar nu pe vreme rea şi pe drum greu, şi zilele care trec peste slujba de o săptămână se vor scădea din zilele de slujbă ale altei săptămâni.
        9.  În sărbători şi duminici să nu se facă nici un fel de slujbe, dar dacă vreo. cauză gravă şi urgentă ar cere ca iobagul şi jelerul să călătorească în interesul stăpânului său de pământ, atunci şi acele zile în care călătoresc să se scadă din zilele următoare de robotă.
        10.  Fiindcă potrivit obiceiului vechi şi urbariilor de mai înainte robotele iobagilor au fost mai puţine şi mai uşoare decât aşa cum s-a hotărât prin articolul de, lege din 1714 şi prin graţioasele porunci împărăteşti amintite în primul paragraf, acolo unde s-a ţinut până acum obiceiul dinainte de 1714 trebuie să se ţină şi pe viitor, şi pe iobagi să nu-i îngreuneze cu mai mult.
        11.  Iobagii şi jelerii nu pot fi siliţi să-şi răscumpere robota cu bani. Dar dacă iobagii vor să facă de bună voie cu stăpânii lor de moşie o tocmeală pentru totdeauna sau vremelnică cu privire la răscumpărarea robotelor ori cu privire la chipul cum să le îndeplinească, ei pot să o facă, dar tocmeala are să se încheie în faţa dregătorilor din localitate ori din cercul respectiv, şi dacă o parte ar vrea să se lase de tocmeala încheiată pentru un anumit timp, şi să facă robotele potrivit articolului de lege şi graţioaselor porunci regeşti pomenite mai sus, ori potrivit obiceiului şi urbariilor vechi, atunci partea care vrea să strice tocmeala trebuie să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi intenţiunea sa cu un an înainte şi aceasta să o aducă la cunoştinţa dregătorilor comitatului.
        12.  Tocmelile ce se fac între stăpânii de moşie şi iobagii şi jelerii lor cu privire la chipul cum să se îndeplinească robotele şi la obligaţiile urbariale, sau cu privire la alte lucruri care nu sunt cuprinse în urbarii, trebuie să se încheie totdeauna înaintea dregătoriilor ori a doi asesori ai „tablei continui”1 din cercul căruia-i aparţin iobagii şi jelerii şi împotriva voinţii lor stăpânii de moşie să nu-i silească la astfel de învoieli.
        13.  Pentru interesele cuvenite după împrumuturile făcute în sensul hotărârilor regeşti, să se îndeplinească lucrări cu palma sau cu carul şi să nu se confunde cu robotele, ci să se încaseze aparte.

        Secţiunea II

        Despre obligaţiile iobagilor şi jelerilor sau despre asemenea prestaţiuni pe care sunt datori a le face în afară de robotele obişnuite sau de care pot fi liberi şi scutiţi după lege.
        1. Potrivit Aprobatelor, partea 2, titlul 10, art. 1 şi 2; partea 3, titlul 4, art. 1 şi titlul 5, art. 2, iobagul şi jelerul este dator a da stăpânului său de moşie dijmele obişnuite şi acolo unde este obiceiul aşa-numitele none, adecă partea a noua din dijme şi a le duce şi transporta acolo unde va pofti stăpânul său de moşie ... Cu privire la dijmuire trebuie să se observe următoarele :
        a)  Potrivit Aprobatelor, partea 2, titlul 10, art. 1 dijmele nu trebuie să se ia pe alese, ci amestecat.
        b)  În locurile unde de la început s-a plătit arenda dijmelor să nu se facă nici o schimbare în luarea dijmelor. însă în locurile unde nu se plăteşte arendă.
        c)  Potrivit Aprobatelor, partea 3, titlul 4, art. 1 luarea sau intrarea dijmelor se lasă în voia stăpânilor de moşie.
        d)  Potrivit Aprobatelor, partea 2, titlul 10, art. 4 şi Compilatelor, partea 2, titlul 4, art. 4, dijmuirile au să se facă de timpuriu.
        e)  Timpul dijmuirii, despre care se face amintire în Compilate, partea 5, edictul 14, se va stabili în fiecare an de către dregătorii din localitate, potrivit cu timpul.
        2.  Iobagii şi jelerii sunt datori a da stăpânilor de moşie acele venituri sau „censuri” şi prestaţiuni care au temei legal, precum şi acele ce se află în urbariile vechi sau au fost introduse prin învoieli încheiate între stăpânii de moşie şi iobagi şi jeleri şi care se pot cunoaşte din legile ţării ori sunt cunoscute iobagilor şi jelerilor din obiceiul vechi şi practica neîntreruptă de pe domeniile respective, dar învoielile încheiate între stăpânii de moşie şi jeleri numai în acel caz se vor observa, dacă nu întrec robotele şi celelalte obligaţii, adecă prestaţiile şi interesele ce se plătesc în bani, produse şi zile de lucru.
        3.  Orice fel de prestaţiuni şi exacţiuni care nu sunt prevăzute în lege sau nu se găsesc în urbariile vechi sunt oprite.
        4.  Tot asemenea este oprit aşa-numitul „pennaticum”2 de bani, vin şi cereale, precum şi orice fel de venit cu numire nelegală şi orice exacţiuni care sunt oprite şi în Aprobate, partea 5, edictul 11. Întreţinerea şi iernarea vitelor stăpânilor de moşie, smulgerea penelor de la gâştele iobagilor şi jelerilor pe seama domeniilor şi a stăpânilor de moşie, plăţile pe care juzii şi dregătorii domeniali obişnuiau a le lua de la iobagi şi jeleri pentru paza vitelor şi pentru alte asemenea lucruri se desfiinţează şi se şterg ori unde s-ar practica.
        5.  Este interzis stăpânului de moşie a reţine pentru sine a zecea parte din averea mişcătoare vândută ori schimbată de iobag şi jeler, ori din averea asupra căreia iobagul şi jelerul au hotărât prin testament potrivit legilor ţării. Excepţia se face numai în cazul când iobagul vinde cu învoirea stăpânului său o avere care este supusă dijmei, dar încă n-a fost dijmuită, căci fără învoirea stăpânului său astfel de bunuri nu se pot vinde înainte de dijmuire.
        6.  Iobagul şi jelerul când merg să facă robotă stăpânului lor, ori să lucreze pentru sine la câmp ori să-şi ducă bucatele la moară, nu poate fi silit să plătească vamă stăpânului, când trece prin locul de vamă.
        7.  Nu poate fi silit nici să macine la moara stăpânului său de moşie, ci are voie să-şi ducă bucatele la altă moară.
        8.  Deşi prin porunca regească din 28 august 1766 s-a hotărât să se introducă pretutindeni măsurile vieneze, cu toate acestea pentru ca iobagii şi jelerii să nu fie păgubiţi prin introducerea acelor măsuri cu privire la ceea ce au să dea stăpânilor de moşie, să se observe şi pe viitor obiceiul vechi cu privire la cantitatea şi calitatea prestaţiunilor iobăgeşti.

        1 For judiciar permanent.
        2 Taxă ce se lua ca garanţie că iobagul nu va fugi.

Ultimatumul lui Horea trimis nobililor refugiaţi în cetatea de la Deva, adevărat program al răsculaţilor

        „... Astăzi au venit la mine din Criscior, George Marcu, Ioan Abru-deanu şi Petru Abrudeanu din Ruda, toţi trei trimişi ca deputaţi din partea căpitanului lor cu numele Horea, spunându-mi să scriu Măriei Tale şi onorabilei nobile Table, care sunt intenţiunile amintitului căpitan şi ale poporului său ...
        Notificările comandantului lor amintit mai sus cu numele Horea, şi ale poporului său plebeu sunt următoarele:
        1.  Că nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să presteze jurământul sub cruce.
        2.  Nobilimea să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo funcţiune împărătească să trăiască din aceea.
        3.  Posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.
        4.  Că dânşii nobili încă să plătească impozite întocmai ca poporul contribuabil plebeu.
        5.  Pământurile nobilitare să se împărţească între poporul plebeu în conformitate cu ordinul ce-l va da Majestatea sa împăratul.
        6.  Dacă Măria Ta şi onorabila nobilă Tablă, cum şi nobilii posesori, primiţi condiţiunile aceste, ei vă promit pace şi în semnul acestei păci dânşii cer să ridicaţi steaguri albe în prăjini cât se poate mai lungi, atât pe fortăreaţă, cât şi la capetele oraşului (Deva), cum şi în alte locuri.
        De altmintrelea cei trei deputaţi din ordinul căpitanului lor fixează un termen la toate condiţiunile aceste, anume, că răspunsul Măriei Tale şi al 3norabilei nobile Table şi al nobililor posesori să se trimită pe duminecă seara în 14 ale lunii acesteia la popa Dănilă din Criscior, fiindcă la din contră după cum ameninţă dânşii, va pune jurământ şi cu toată puterea lor dimpreună cu căpitanii şi vor da silinţa ca să nimicească oraşul Deva.”  

Tendinţele de unitate ale Transilvaniei cu Principatele Române în timpul răscoalei lui Horea

        „Răsculaţii din Transilvania sunt români, urmaşi ai coloniilor romane din Dacia, care, în majoritate, sunt de religie ortodoxă şi formează majoritatea locuitorilor, întrecând cu mult pe ceilalţi locuitori ai Principatului ...
        Alte scrisori din Sibiu mai adaugă că Horea a dat o circulară prin care oferă tuturor nobililor unguri pace şi linişte, însă cu condiţiile 1) să se lapede de nobilimea lor şi să-şi împartă moşiile lor cu românii; 2) ca până la încoronarea unui rege legitim să-l considere pe el căpitan general şi să-i dea ascultare şi 3) ca să părăsească învăţăturile religiei catolice şi să primească religia ortodoxă.
        El /Horea/ a ajuns la idei mai largi, precum se vede; ar fi spus chiar că are intenţia să se unească cu tovarăşii săi de credinţă, cu românii din Valahia şi, împreună cu ei, să cucerească toată Transilvania şi să reînvie vechiul Imperiu roman, din care îşi trag obârşia. În această situaţie se află această chestiune, care, în tot cazul, foarte importantă în istoria contemporană şi a costat, în orice caz, mai mult sânge ca, probabil conflictul cu Olanda.”

(Polifisches Journal, Hamburg, 1784, p. 1265, 1273)

Sentinţa de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca

        Comisiunea aulică cezaro-regală ordonată prea graţios din partea Maiestăţii sale, ca să cerceteze tulburările şi să aducă pe ţărani iarăşi la calea legalităţii, a pronunţat în conformitate cu ordinele mai înalte următoarea sentenţă în procesul criminal intentat în contra lui Horea, numit altmintrelea Ursu Nicola din comuna Râul-Mare, din marele principat al Transilvaniei, în etate de vreo 54 de ani, de religiune neunită, căsătorit şi iobag al fiscului, apoi în contra lui Ionu Cloşca din Cărpenişu, tot din acest mare principat, în etate de vreo 30 de ani, de religiune neunită, căsătorit şi de asemenea iobag al fiscului.
        Cu toate că Horea, numit altmintrelea Ursu Nicola, a negat în mod constant toate faptele, ce se aduc în contra sa, totuşi prin deposiţiunile unanime ale marturilor, marturi juraţi mai pe sus de orice obiecţiune, dânsul este constatat de toate crimele câte i se impută în general, şi anume, că dânsul a aţâţat turburările, cari au izbucnit în acest mare principat pe la finele anului 1784, cu deosebire în comitatul Hunedoarei, al Zarandului şi al Albei, că dânsul s-a pus în fruntea poporului răsculat, pe care singur l-a adunat, le-a pus căpitani mai mici, sau în faptă capi de bande, şi parte dânsul în persoană, parte prin oamenii săi încrezuţi, a dat ordine, că din fiecare casă iobăgească să vină câte un om înarmat la dânsul şi să-l urmeze, ca astfel cu puteri unite să extermineze pe toţi magnaţii, nobilii, cetăţenii şi iobagii unguri, să le prădeze toate averile, să le prefacă în cenuşe sau ruină toate edificiile şi posesiunile, şi în modul acesta să poată face cu forţa ca iobagii de naţionalitate română să plătească contribuţiuni mai puţine.
        Spre a se putea executa cu mai mare siguranţă această intenţiune a sa atât de criminală şi temerară, sceleratul acesta de Horea s-a folosit, după cum e constatat, de mijloacele cele mai periculoase, făcând pe diferiţi oameni să-i depună jurământul de credinţă, apoi spre ofensa Maiestăţii Sale a principelui ţărei, a cutezat să amăgească poporul cu acea criminală declaraţiune, că dânsul are acte în scris din partea Maiestăţii Sale, ca să execute planul său, că în puterea acestor acte, ordinele ce le va da dânsul, trebuie să fie executate, şi în fine le-a arătat o cruce de aur, ca astfel cu simbolul cel mai sfânt al religiunii să acopere intenţiunile sale maliţioase şi oribile şi să câştige încrederea deplină a poporului. Totodată a ameninţat pe aceia, cari nu-l vor urma, sau altmintrelea nu vor asculta de dânsul, că au să fie traşi în ţeapă înaintea uşii lor, şi casele lor se vor preface în cenuşe.
        După ce astfel maliţiosul acesta de înşelător a adus poporul în deplină furie şi revoluţiune, a cutezat totodată să dee ordin ţăranilor răsculaţi, că în caz, dacă se vor apropia trupe cesaro-regale, cari ar voi să-l împedece în executarea planului său, atunci dânşii să dee îndată signalul de alarmă cu tragerea clopotelor, să înştiinţeze comunele vecine, să se pună cu constanţă în apărare, şi să nu lase nici un soldat, ca să intre în comune, în fine să nu mai plătească nimănui nici impozite şi nici taxe dominale.
        Prin ostilităţile acestea îndrăsneţe şi prin ordinul, ce l-a dat dânsul, ca să stingă pe toţi ungurii, a făcut după cum se ştie, pe poporul de jos, ca să comită cruzimi înfiorătoare şi neumane. De altă parte Horea, acest autor principal al turburărilor, chiar, şi în ce-l priveşte pe dânsul personal este constatat prin martori juraţi şi legali, că dânsul a dat ordin sever la marginea hotarului comunei Roşia, ca să umple cu fân şi cu paie gurile văilor, unde se retrăsese nobilii şi cetăţenii unguri cu o parte din averile lor, apoi să le dee foc şi astfel să-i silească, sau să iese din băi, sau să fie sufocaţi acolo în modul cel mai deplorabil, şi aşa să nu poată scăpa de cruzimile lui.
        În ce priveşte Ion Cloşca, care întru asemenea neagă cu perseverenţă crimele ce le-a comis dânsul, e constatat prin dispoziţiunile marturilor juraţi, marturi legaţi şi mai pre sus de orice obiecţiune, că dânsul a luat întru toate parte la turburările, ce le-a aţâţat Horea în comitatul Hunedoarei, al Zarandului şi al Albei de jos din acest mare principat al Transilvaniei. De asemenea e constatat prin deposiţiunile fostului rebel, ale căpitanului Gheorghe Crişan, implicat şi el în turburările acestea că dânsul, Ion Cloşca a avut întrevederi cu Gheorghe Crişan şi cu Horea, şi dânsul a executat prădările şi devastările, ce le-au hotărât cu înţelegere comună anume în Câmpeni, în Lupşa, Ofenbaia, Muşca, Mogoş, Cricău, Roşia, Abrud şi în mai multe locuri, că dânsul a publicat ordinele lui Horea, şi a ameninţat cu ţeapă şi cu aprinderi pe aceia, cari nu vor voi să-l urmeze, că a numit căpitani mai mici peste ţăranii răsculaţi, şi astfel ca autor principal şi corifeu, s-a făcut culpabil de toate omorurile crâncene, de aprinderile, prădările şi devastările înfiorătoare, ce le-a comis poporul revoltat şi înşelat într-un mod atât de infam.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

        În consecinţă Horea, numit şi Ursu Nicola, şi Ion Cloşca constataţi fiind ca nişte sceleraţi crânceni, cari au comis omoruri şi prădări, în conformitate cu codul criminal Theresian, articolul 62 despre turburări şi tumulte, şi articolul 90 despre tâlhării au să fie duşi pentru crimele acestea la locul îndatinat de supliciu şi acolo să li se frângă cu roata toate membrele corpului începând de jos în sus, anume mai întâi lui Ion Cloşca, apoi lui Horea, numit altmintrelea şi Ursu Nicola, şi în modul acesta să fie trecuţi din viaţă la moarte, iar corpurile lor să se despice şi taie în 4 bucăţi, capul şi părţile corpului să se pună pe roate pe lângă diferite drumuri, şi anume în comunele unde au comis cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor să se îngroape aici la locul supliciului.
        „Această sentenţă s-a pronunţat în 26 februarie 1785, pentru dânşii, ca o pedeapsă binemeritată, iar pentru alţii asemenea lor, cia să le fie de exemplu şi oroare.”

Contele Antoniu Iankovits”

        „L.S

.

„Supplex Libellus Valachorum”      

        „Drept aceea,
        Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Maiestăţii Voastre şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:
        1)  Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea) naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Maiestăţii Voastre preasacre naţiunea română, renăscută, să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare1; în consecinţă,
        2)  Naţiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare Măria din Cluj-Mănăştur din anul 14372.
        3)  Clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale, fără discriminare dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii3, şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.
        4)  În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în dietă, de asemenea când se întâmplă (să se facă) numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile4 aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujbă, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.
        5) Comitatele, scaunele, districtele şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec în număr celelalte naţiuni să-şi aibă numirea şi de la români ; acele însă în care celelalte naţiuni covârşesc cu numărul să şi-o aibă de la aceste sau să poarte nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc, sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele, cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acela pe care şi până acum îl purtaseră după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia [fiecăruia], de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini pe măsura puterilor (lor).
        Din cele mai sus zise se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate. şi fiindcă naţiunea suplicantă încă în anul 1761, după conscripţia făcută atunci în toate cercurile şi locurile (afară de districtul Braşovului) a numărat peste 547.000 de inşi şi (dacă românii acestui district ar fi socotiţi pentru vremea aceea la numai 13.000 de inşi) această naţiune a constat atunci din 560.000 de inşi, pe când celelalte naţiuni, luate la un loc (fiind socotiţi aici şi românii care, părăsindu-şi propria religie, au trecut la altele), după conscripţia făcută în anul 1766 au numărat numai 392.000 şi câteva sute de inşi, şi [fiindcă] de aici trebuie să se tragă încheierea că din populaţia Transilvaniei, care, după conscripţia anului 1787, consistă dintr-un milion şi cam şapte sute de mii de oameni, partea cea mai însemnată, poate chiar un milion întreg, e alcătuită din oameni ai naţiunii suplicante, în timp ce, pe lingă aceasta, şi două regimente întregi de graniţă în Principat şi cam două treimi din trei regimente de câmp tot de-acolo şi mai mult decât o treime din regimentul de călăreţi secuiesc sunt formate [tot] din inşi ai naţiunii suplicante şi [fiindcă] îndeobşte sarcinile publice ale Provinciei le poartă naţiunea suplicantă în măsură mai mare decât toate celelalte naţiuni luate la un loc, în proporţie cu numărul (ei) mai mare, ea îşi pune încrederea în părinteasca dragoste a Maiestăţii Voastre că cererile sale foarte drepte şi din aceste motive vor avea efectul dorit, mai ales că numai de suprema Maiestăţii Voastre autoritate depinde repunerea ei în folosinţa drepturilor regnicolare, din care ea nu în temeiul unei legi, ci numai printr-o soartă nedreaptă a fost scoasă.
        Dacă totuşi intenţia preasacrei Voastre Maiestăţi ar fi ca aceste rugăminţi ale unui neam totdeauna foarte credincios către prea-augusta Casă să fie comunicate mai întâi Stărilor şi Ordinelor adunate acum în dietă aici, în Provincie, prin comisarul plenipotenţiar regesc, deoarece în acest caz uşor s-ar putea întâmpla ca, cu toată dreptatea celor cerute, dovedită îndestul în cele de mai sus, şi [cu toată] dorinţa unei mari părţi a regnicolarilor adunaţi în dietă, care au înaintea ochilor numai fericirea dulcii [noastre] Patrii şi promovarea binelui public, [dorinţă] îndreptată spre satisfacerea rugăminţilor naţiunii suplicante, totuşi unii dintre cetăţenii Patriei, prezenţi în dieta de acum, fie invocând vreun uz contrar cererilor naţiunii, [uz] ca şi întărit prin prescripţie (deşi faţă de drepturile societăţii civile prescripţia nu-şi are locul), fie neavând o cunoştinţă corăspunzătoare a drepturilor societăţii civile, fie, în sfârşit, cercetând mai puţin istoria Patriei şi înţelesul legilor Patriei, şi deci nevăzând destul de limpede dreptatea cererilor naţiunii subscrise şi poate încă minaţi în parte de o ascunsă ură de neam şi de religie, să cerce a împiedica şi a opri în loc într-un fel oarecare rezultatul fericit al acestui lucru, naţiunea subscrisă se roagă cu toată umilinţa ca Maiestatea Voastră preasacră să bine-voiască a admite cu îndurare, în cazul acesta, ca într-o adunare naţională, despire modalitatea şi locul ţinerii căreia cei doi episcopi ai naţiunii din Provincie, luând sfatul câtorva persoane din cler, nobilime şi Starea militară, să aibă a face cât mai repede propuneri Maiestăţii Voastre preasacre, să se aleagă şi să fie împuterniciţi cu instrucţiunile necesare în acest scop câţiva deputaţi care să pledeze şi să apere cauza naţiunii oriunde va fi nevoie, şi [care], dacă acesteia i s-ar pune piedici, cu toată dreptatea ei, să redacteze în ordine toate doleanţele chinuitei naţiuni şi să le înfăţişeze Maiestăţii Voastre preasacre spre o prea îndurătoare vindecare.
        Preasacră Voastră Maiestate a binevoit să împartă cu neţărmurită în-durare o asemenea graţie şi consolare nu numai acelei părţi din naţiunea suplicantă care locuieşte în Banat şi în comitatele Ungariei, vecine cu Banatul şi Transilvania, ca şi întregii naţiuni ilirice5, ci şi tuturor neamurilor prea întinsei Monarhii ; ele toate au înfăţişat din adunări publice preasacrei Voastre Maiestăţi doleanţele şi cererile lor şi nici una n-a plecat nemângâiată de la augustul tron al îndurării; de aceea, şi naţiunea suplicantă, care cuprinde cam un milion întreg de oameni, şi care, ce-i drept, e aşezată la hotarele cele din urmă ale Monarhiei, dar totdeauna cu inima şi cu sufletul a fost cea mai credincioasă preaaugustei Case a maiestăţii Voastre, speră că şi ea va căpăta de la izvorul dreptăţii şi îndurării mângâierea pentru care se roagă.
        Ai Maiestăţii Voastre preasacre ... Clerul, Nobilimea, Starea Militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.

        1  Cetăţeneşti, politice.
        2 Înţelegerea dintre nobili şi ţăranii răsculaţi, în care românii figurează ca o comunitate constituită, împreună cu cea a locuitorilor maghiari, având în frunte un purtător de cuvânt (stegar = vexillifer).
        3  Uniunea celor trei naţiuni privilegiate („Unio trium nationum”).
        4  Departamente, instanţe.
        5  Sârbe.

 

Samuil Micu despre teritoriul locuit de români, despre originea acestora ...

Partea a III-a

Să numără stăpânitorii Ardealului şi a Ţării Româneşti

al Moldovii

§ 21

        În ce pământuri lăcuiesc românii
        În Dachia cea veche, în carea împăratul Traian au aşezat pre romani, mai mulţi lăcuitori sunt români, decât toate alte neamuri, că în Ţara Ardealului românii cu mulţimea intrec pre toate alte neamuri care sunt intru aceste pământuri. Iară în Ţara Românească şi în Moldova mai cu samă singuri românii sunt lăcuitori ...

Partea a IV-a

Să arăta cum că românii din Dachia de neam sunt de la Roma

§ 1

        „... Românii cei ce astăzi sunt în Dachia sunt din romanii cei vechi.
        Până acum am grăit despre aşezarea şi starea românilor din Dachia, ci ca nu cumva cineva să aibă îndoială, care cei ce astăzi lăcuiesc în Dachia si să zic pre sine români, adevărat sunt din romanii cei de demult, pre carii Traian împăratul i-au adus de la Roma şi i-au aşezat în Dachia. Cum că românii cei ce astăzi sunt în Dachia, pre carii alte neamuri îi cheamă vlahi şi valahi, iar ei pre sine să numesc români, sunt din romanii cei vechi de Traian împărat aduşi şi aşezaţi în Dachia, să dovedeşte şi să adeverească întâiu din scriitori a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.
        Scriitorii cei învăţaţi şi înţelepţi toţi cu o gură şi cu un cuget scriu şi strigă cum că românii cei din Dachia, pre carii alte neamuri îi zic vlahi, sunt romani cei vechi, pre cari i-au aşezat în Dachia împăratul Traian. Nici să poate zice că aceşti scriitori au părtinit şi au vrut să placă românilor, de vreme ce de un neam nu au fost cu românii, nici au nădăjduit ceva de la ei.

§ 2

        Aceia să adeverească din obiceiuri.
        A doa să adeverească din obiceiuri, cum că românii sunt rămăşiţele romanilor celor vechi de Traian în Dachia aşezaţi, cum învăţaţi oameni au luoat sama, că cele mai multe obiceiuri ale românilor din Dachia sunt tocmai acelea care le-au avut romanii cei vechi din Italia ...
        Tot aceia să adeverează din limbă.
        Să adeverează a treia din limbă, cum că românii cei ce astăzi sunt în Dachia, sunt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştie limba cea latinească şi cea românească, bine cunoaşte cum că limba cea românească iaste alcătuită din cea latinească, carea întru atâtea neamuri varvare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii din Dachia, care lucru cu totul de crezut face cum că ei sunt adevăraţii fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi, carii preste toată lumea împărăţea.

§ 4

        Tot aceia să arată din nume.
        şi din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte neamuri îi chiamă, românii pre sine să numesc români, care cuvânt însemnează roman, că s-au obicinuit românii de demult cu a înainte de n să-1 mute în î în cuvintele cele din latinie ca lana şi lână, campo, câmp, şi altele ...

§ 5

        Începutul neamului românesc.
        Acestea sunt care foarte pe scurt am socotit a le aduce pentru ceva cunoştinţă neamului românesc, cu care câtuşi de cât să pociu băga neamului românesc la inimă ca să gândească de sine şi să caute din ce părinţi şi din ce oameni iaste şi cât de puternic şi de cinstit odinioară au fost şi tuturor limbilor groaznic şi stăpân: iar acum să socotească la câtă ticăloşie au venit şi cât iaste el cel mai de jos neam, o, durere, slugă şi rob, prost şi ne-învăţat, sărac şi lipsit. şi dintru această socoteală să-şi deschidă ochii minţii, şi măcar puţintel, ca printr-o crepătură, să zărească statul său, şi privind în cei de demult ai neamului sau părinţi, să nu facă de ocară mărirea acelora carii era oameni învăţaţi, oameni războainici, oameni viteji, oameni orii sus căuta, nu să lăsa proşti, robi. Acestea ca într-o oglindă privindu-le, să înceapă a gândi şi de mijlociri cum să se poată face iarăşi cinstit, iarăşi mărit, să se apuce de învăţătură, că prin învăţătură să câştigă înţelepciune şi prin înţelepciune să dobândeşte fericirea. Să gândească că mai întâiu să se dobândească şi fericirea cea de obşte a neamului, nu fieştecine să umble după cum patima şi pofta sa îl poartă ...”

Decretul împăratului Iosif al II-lea cu privire la desfiinţarea iobăgiei  

        Noi, al doilea Iosiv, ajutând mila lui Dumnezeu ales împărat al Romanilor, pururea podobnicl, craiul ţării Nemţăşti, a Hierozolimii2, a ţării Ungureşti, a Bohemii, Dalmaţii, Croaţii, Sclavonii, a Galiţii, şi a Ladomerii, arhipovăţuitoriul3 Austrii, povăţuitoriul4 Burgundii şi a Lotaringii, Mare Povăţuitoriul Hetrurii5, Marele Prinţip al Ardealului, Povăţuitoriul Mediolanului6, a Mantuii, Parmii iproci7, groful Habjburgului, Flandrii, Tirolului, şi a Săcuilor iproci, înştiinţare facem prin aceasta cărora se cuvine tuturora:
        Din începutul ocărmuirii Noastre într-acolo am îndreptat cugetul şi părinteasca purtare de grije, neostenita grijire şi toată silinţa, într-acolo am întorsu-o, ca fericirea supuşilor8 împărăţii Noastre niamuri fără nice o deschilinire9 între stat, între niam şi între legi, după puterea noastră să o ajutăm şi să o aşezăm. Fiind dară ca spre ajungerea sfârşitului acestuia am socotit că mult foarte ar aduce mai buna chiverniseală agonisiturii cei10 din afară şi îndemnul spre mai mare silinţă, iară aceasta nu almintrinea s-ar putea dobândi, fără dacă slobozăniea feaţii11, care din fire fieştecăruia om i să cuvine şi după statul cel de deobşte trebue a sa îngădui, încâtu-i pentru slujbaş12 peste tot să să hotărască, şi averile sale, încât după leage lor să cuvin, nepriciuite13 şi statornice să să facă. Pentru ceia dară voim şi poruncim ca cealea ce mai în jos să vor arăta să fie cunoscute şi pretutindinea spre a tuturora ştiinţă şi îndreptare să să vestiască.
        Întâi: Iobăjia, încât era până acum veacinică datorie, şi aşa de pământ legat ca să nu să mai poată muta iobajul într-alt loc, de aicea înainte cu totul o stricăm, şi nici voim ca acest nume de iobaj mai mult într-această înţăleageare să se ţie; şi aşa dară pe toţi şi pe fieşte care slujbaşi, fie acar14 de ce niam, sau de ce relighie, de aicea înainte despre feaţele lor oameni cu mutare slobodă îi numim, şi ca pre unii ca aceia pretutindinea a-i avea şi a-i socoti poruncim, aducând aceasta cu sine şi legea firii, şi însuş binele cel de obşte ; de unde urmează că toate pârile15 ce sunt peantru dobândirea slobozănii, cu aceasta trebue să să continiască.
        A doua: Voim ca fieşte care slujbaş volnic16 să fie a să însura şi fără de slobozăniia domnului său, a să deprinde la carte şi la învăţătură, a învăţa meşteşuguri, şi cu aceasta pretutindinea a să hăznui17.
        A triia: Nimenea dintre slujbaşi, nice feciorul sau fata lui, sau acar care dintră celezii18 aceluia, la slujba curţii domnească să nu să poată sili, ci în voia lui va sta a primi acel fealiu de slujbă şi cu domnul său precum va putea a să tocmi.
        A patra: Fieşte care slujbaş poate, precum îi va fi voia, averile ceale mişcătoare şi câştigurile sale, adecă preţul care i să cuvine a pământurilor, a riturilor19, a morilor, sau a viilor, a-l vinde, a-l cinsti, a-l schimba, a-l zălogi, a-l lăsa cu diiata20 pruncilor lui, sau la altă frăţie, sau cui va vrea, cu un cuvânt precum va voi despre acealea a face rânduială, rămâind în sus nemişcat loguşul uricaş21 domnilor pământului, însă aşa aceasta aicea înţelegându-să, ca greutăţile care razămă în vânzătoriul, sau în cela ce le liagă cuiva în câtuşi pentru funduşurile22 aceastea, care cumva despre partea domniască nu s-ar răscumpăra, să atârne, şi să pogoare în cumpărătoriul, sau în cele la a căruia mână vor veni.
        A cincea: Pentru ca slujbaşii abizuiţi23 să fie despre locurile care le ţin, milostiveaşte rânduim: ca ei sau acar care a lor rămăşiţă, nice din ocina sa, nice din acar ce locuri, care le ţin, fără de cuvioasă şi destulă ocă24, şi fără de ştirea şi cunoştinţa varmeghii25 să nu să poată scoate, nice să să izgonească, ci să să îngădue cu pace şi cu linişte acealea a le ţinea, nice cu sila dintr-un loc într-altul sau dintr-o varmeghie într-alta să nu să strămute.
        A şasea: Despre cealelalte lucruri care într-aceaste punctumuri nu s-au cuprins, slujbaşii să urmează după rânduialele cele mai din nainte ţinute, şi pană atuncea pană când aducându-să mai pe rând Urbariumul înlăuntru26, mai ales aşezământ să vă face. şi ori ce supărări li s-ar întâmpla, pentru acealea varmeghia datoare va fi (cu) ajutoriu fişcuşesc27 a le rândui şi pentru acealea supărări a le face îndestulătoare. Care într-acestaşi chip pentru slujbaşi hotărându-să şi dându-să afară28, milostiveaşte nădăjduim, că şi ei vor răspunde părintescului nostru cuget, şi cu strădaniia sa şi deprinderea, cu tot adinsul agonisitura, peantru binele cel de obşte şi fericirea sa şi a rămăşiţălor sale din toată puterea lor înainte a o urni să vor sili. S-au dat în cetatea noastră a Beciului29 în 22 de zile a lunii lui August, Anul Domnului 1785, de la împărăţia noastră 21, iară de la stăpunirea mojneanelor30 noastre ţări al cincelea.

                Iosiv mpr31

                       L.S.                                                                               Grof Esterhazi Feareanţ

                                                                                                            Alexander Horvat mpr.

        1  Traducere pentru „semper augustus” = pururea slăvit.
        2  Ierusalim, titlu de acum fictiv, revenit prin moştenire împăraţilor romano-germani, din vremea regatului cruciat al Ierusalimului.
        3 Arhiduce.
        4  Duce.
        5  Etruria = Toscana, în Italia.
        6  Milano.
        7  Et cetera.
        8  Sens adjectival, acordându-se cu „niamuri”: supuselor noastre popoare.
        9  Deosebire.
        10  Celei.
        11  Fiinţei, individului.
        12  Ţăran de condiţie servilă (obligat la „slujbe”); sensul acestei părţi de propoziţiune este: „în ceea ce îi priveşte pe iobagi ...”.
        13  Necontestate.
        14  Ori (de ce).
        15  Procesele.
        16  Liber.
        17  A se folosi, a le exercita.
        18  Membri de familie.
        19  Fineţe.
        20  Testament.
        21  Dreptul eminent.
        22  Pământuri. Sensul complet este următorul: în cazul în care ţăranul îşi vinde lotul, obligaţiile care grevează asupra acestuia, nerăscumpărate în prealabil de la stăpân, trec asupra cumpărătorului.
        23  Să fie siguri, să aibă o garanţie.
        24  Cauză, motiv.
        25  Comitat, conducerea administrativă a comitatului.
        26  Revizuindu-se legea urbarială (de reglementare a obligaţiilor reale – după pământ – ale ţăranilor).
        27  Al fiscului.
        28  Emiţându-se, publicându-se.
        29  Viena.
        30  Ereditare. Ca împărat, Iosif al II-lea fusese asociat la domnie mamei sale, Măria Tereza, în 1765, dar în posesia domeniilor ereditare ale Habsburgilor intrase numai la moartea acesteia, în 1780.
        31  Prescurtarea pentru „mânu propria”.

Tratatul de pace încheiat la Bucureşti în urma războiului din 1806–1812

        „... Art. I. – Ostilităţile şi diferendul care au existat până în prezent între cele două monarhii vor înceta în virtutea acestui tratat, începând din această zi, atât pe mare cât şi pe uscat; va fi pentru vecie pace, prietenie şi bună înţelegere între Majestatea Sa imperială, autocratul şi padişahul tuturor Rusiilor şi Majestatea Sa imperială Sultanul şi padişahul otomanilor, între moştenitorii şi succesorii lor la tron şi între imperiile lor respective. Cele două înalte părţi contractante, însufleţite de dorinţa sinceră de a împiedica tot ce ar putea face să renască neînţelegerea între supuşii lor, vor îndeplini scrupulos toate condiţiile prezentului tratat şi vor acorda cea mai mare atenţie faptului ca, în viitor, de o parte şi de alta să nu se întreprindă, nici pe faţă şi nici în ascuns nimic care să contravină prezentei convenţii.
        Art. II. – Înaltele Părţi contractante astfel împăcate garantează, în urma restabilirii păcii şi prieteniei, o amnistie completă şi o iertare generală tuturor supuşilor lor care, în cursul războiului, au luat parte la operaţiunile militare sau au acţionat, într-un mod oarecare, contrar intereselor suveranului lor sau ale ţării lor. Ca urmare a acestei amnistii nimeni nu va putea fi urmărit sub nici un motiv, din cauza comportării anterioare şi toţi cei ce se vor întoarce la căminele lor se vor bucura deopotrivă cu compatrioţii lor, sub protecţia legilor, de drepturile pe care le aveau înainte.
        Art. III – Toate tratatele şi convenţiile încheiate în diferitele negocieri de pace şi care au fost recunoscute atât de Curtea imperială a Rusiei cit şi de Poarta Otomană, sunt confirmate prin prezentul tratat şi îşi păstrează deplina lor vigoare, cu excepţia articolelor care de atunci au suferit unele modificări. Cele două înalte părţi contractante, astăzi împăcate, îşi promit reciproc şi să respecte cu sfinţenie şi inviolabil, de o parte şi de alta, atât prezentul, cât şi mai sus menţionatele tratate.
        Art. IV. – Primul articol al preliminariilor stipulează că Prutul – din punctul unde acest râu pătrunde în Moldova şi până la confluenţa sa cu Dunărea – apoi pornind din acest loc, malul stâng al acestui ultim fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma frontiera dintre cele două imperii. Navigaţia va rămânea totuşi comună celor două părţi. Micile insule ale Dunării, nelocuite până la începerea ostilităţilor şi care se întâlnesc începând de dincolo de Ismail până la Chilia, vor reveni de fapt Imperiului rus, dat fiind că ele sunt mai aproape de malul stâng; totuşi, ele nu vor fi sub dominaţia nici uneia dintre cele două puteri şi nu se vor putea ridica de acum înainte acolo fortificaţii, nici întărituri de nici un fel, ci ele vor rămânea pustii. Va fi, totuşi, permis supuşilor celor două ţări de a practica acolo pescuitul sau de a tăia acolo lemne, în toată libertatea. Insulele mari, situate în faţa Ismailului şi a Chiliei vor rămâne de asemenea pustii la distanţe de o oră, luând ca punct de plecare marginea malului stâng cel mai apropiat al Dunării care, totuşi va trebui să fie mai întâi fixat. Aşezările care, precum vechea Chilie, existau înaintea începerii ostilităţilor nu sunt cuprinse în această linie de demarcare. Prin ultimul paragraf al articolului citat anterior din preliminarii, Sublima Poartă renunţă la toate drepturile sale asupra teritoriului situat pe malul stâng al Prutului şi îl cedează curţii imperiale a Rusiei cu toate cetăţile, oraşele şi localităţile ce se găsesc acolo, precum şi jumătatea râului Prut care formează frontiera dintre cele două imperii. Vasele comerciale ale uneia şi ale celeilalte puteri vor avea dreptul să intre şi să iasă liber pe braţul râului aproape de Chilia, precum şi dreptul de a naviga pe tot cursul Dunării. Dar vasele de război ruseşti nu vor putea urca pe Dunăre decât până la gura Prutului.
        Art. V. – Majestatea Sa împăratul tuturor Rusiilor cedează şi restituie Sublimei Porţi otomane partea din Moldova care este situată pe malul drept al Prutului, precum şi Valahia Mare şi Mică1 cu toate cetăţile în starea lor actuală, cu oraşele, târgurile, satele, aşezările de orice fel şi tot ce cuprind în ele aceste provincii împreună cu insulele Dunării, cu excepţia totuşi a ceea ce se menţionează în art. 4 din prezentul tratat.
        Actele şi convenţiile enumerate printre privilegiile Moldovei vor fi confirmate pe baza prevederilor art. 5 din preliminarii. Vor rămânea, de asemenea, în vigoare, convenţiile speciale şi dispoziţiile consemnate la art. 4 din tratatul de la Iaşi, care stipulează că nici o despăgubire nu va putea fi reclamată pentru veniturile neîncasate şi că nu se va pretinde nici o contribuţie pentru tot timpul războiului, că locuitorii acestor două provincii2 vor fi scutiţi de orice impozit timp de doi ani, scoţând din ziua schimbării /instrumentelor de ratificare ale/ prezentului tratat, şi că cei ce ar dori să emigreze în alte state vor putea obţine un termen convenabil; în acest scop li se va acorda un termen de patru luni, iar Poarta va consimţi să nu impună Moldova decât în raport cu suprafaţa sa actuală.
        Art. VI. – Cu excepţia liniei de demarcaţie pe care o constituie râul Prut, celelalte frontiere – atât în Asia cât şi în provinciile din Europa – vor continua să fie aceleaşi ca şi înainte de războiul actual, iar curtea imperială a Rusiei, în virtutea art. 3 din preliminarii, restituie Sublimei Porţi otomane toate cetăţile şi castelele care au fost cucerite şi care sunt cuprinse în interiorul acestor frontiere, în aceeaşi stare în care se găsesc în prezent, cu toate oraşele, târgurile, satele şi casele cuprinse pe întinderea acestor teritorii.
        Art. VII. – Supuşii otomani care, după declararea războiului au rămas în partea de teritoriu cedat acum Rusiei, sau care au venit acolo în cursul ostilităţilor, se vor putea retrage în ţările Sublimei Porţi, cu familiile şi bunurile lor, şi vor putea să se stabilească acolo pentru totdeauna, fără ca cineva să-i poată împiedica în vreun fel. Ei vor fi, de asemenea, liberi să-şi vândă bunurile nu oricăruia dintre locuitorii din partea locului şi vor putea să emigreze în statele otomane, cu ceea ce le va conveni să ducă cu ei. Acest drept se extinde şi asupra persoanelor născute pe teritoriul ţării cedate, unde aceştia posedă ceva avere, dar care în momentul de faţă sunt stabiliţi în statele Porţii otomane. Acestora din urmă, ca şi celor precedenţi, pentru reglarea afacerilor lor, li se acordă un termen de 18 luni începând din ziua schimbării /instrumentelor de ratificare/ prezentului tratat. De asemenea, tătarii, care, în cursul actualului război, au emigrat din Basarabia în Rusia vor putea, dacă doresc, să se întoarcă în statele otomane, cu condiţia totuşi ca Sublima Poartă să se angajeze să ramburseze curţii Rusiei cheltuielile prilejuite de emigrarea şi stabilirea acestor tătari. La fel creştinii care posedă proprietăţi pe teritoriul cedat Rusiei şi care s-au născut acolo, dar care locuesc în alte districte ale statului otoman, vor putea, dacă doresc, să se întoarcă în provincia cedată şi să se stabilească acolo cu familiile şi averea lor, fără să fie împiedicaţi într-un fel oarecare. Ei sunt, de asemenea, autorizaţi să dispună de bunurile pe care le posedă sub o denumire oarecare în statele Sublimei Porţi vânzându-le supuşilor otomani şi ducând în statele ruseşti capitalurile pe care le vor fi realizat astfel. Se acordă, de asemenea, acestora la fel ca şi celor dintâi, termenul de 18 luni începând din ziua ratificării păcii.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

        Art. XVI. – Prezentul tratat de pace veşnică va fi ratificat de Majestatea Sa împăratul şi padişahul tuturor Rusiilor şi de Majestatea Sa sultan şi padişah al otomanilor, prin ratificări solemne, prevăzute cu semnăturile autografe ale celor doi suverani, iar schimbarea ratificărilor se va face prin intermediul plenipotenţiarilor respectivi, în oraşul unde a fost încheiat tratatul şi în termenul de patru săptămâni, sau mai curând dacă se poate, socotind din ziua încheierii prezentului act.
         Prezentul instrument de pace conţinând şaisprezece articole şi care va intra în vigoare imediat ce se va fi făcut schimbul ratificărilor respective, a fost semnat şi sigilat, în virtutea deplinelor noastre puteri, şi schimbat cu unul identic de către plenipotenţiarii sus menţionaţi ai Sublimei Porţi otomane, şi înzestrat cu sigiliul lor.

        Făcut la Bucureşti, la 16/28 mai 1812.
        Semnături:
                Andrei Italinski, m.p. (manu propria3)
                Ivan Sabaneev, m.p.
                Joseph Fonton, m.p.”

        1  Aceste teritorii au fost ocupate de armatele ţariste în timpul războiului ruso-turc încheiat cu prezenta pace.
        2  Moldova şi Muntenia
        3  Cu propria mână, personal.

Daniel Philipide despre teritoriul locuit de români, despre vechimea lor în ţara pe care o numeşte România 

        „Parcurgând în istorie timpul trecut, ţara cuprinsă între Ug, Tisa, Dunărea, Pontul Euxin, Nistru şi parte din culmile stâncoase ale Carpaţilor despre răsărit, vedem o parte a vechii Sciţii, cu care nume istoricii mai vechi şi conservaţi o numeau mai adesea, părţile dinlăuntru, din stânga şi de jos a Dunării, spre nordul Pontului Euxin şi a Mărei Caspice. Drept este ca această ţară să se cheme România, de la numele de român; după cum locuitorii cei mai vechi şi mult mai numerici îşi dădeau lor, denumindu-se şi respectând numai acest nume, aruncând ori lepădând pe oricare altul ca străin, insultător, îngâmfat şi deşărt ...
        Aceasta este istoria acestei renumite ţări, situată între Tisa, Dunărea, Pont şi Nistru pe care ca pe o încercare o produc cetitorilor, fiu numit după pământul matern a lui Filip şi a Alexandrei, şi ca pe o premergătoare a alteia (istorii) mai bune, pe care doresc să o văd scrisă de un altul. Am numit ţara aceasta România, denumind-o după numărul poporului românilor şi de la vechimea predominantă, lepădând orice altă numire, ca neasemenea şi nepotrivită şi ca producătoare de confuzie în istoria şi geografia, etnică şi îngâmfată ...”