Edictul de Toleranţă
dat de Iosif al II-lea în 1781

       Este o formulă politică prin care se încearcă adaptarea instituţiilor feudale la dezvoltarea social-economică şi împăcarea lor cu noile forţe sociale, cu burghezia mai ales, se încerca, într-un cuvânt, modernizarea edificiului social existent. Astfel se spera că vor fi evitate, prin efectuarea unor reforme, răsturnările revoluţionare violente şi radicale. Formula era aplicabilă îndeosebi în statele cu o economie capitalistă slabă şi în consecinţă dispunând de o burghezie redusă numeric incapabilă să-şi asume puterea politică.
       Schimbarea - în sensul înnoirii - este totuşi de neevitat dar ea trebuie guvernată de raţiune, controlată, administrată, de sus în jos, treptat, pe cale reformistă.
       Prima şi cea mai importantă schimbare impusă de Lumini, care le va determina apoi şi pe celelalte, a fost în planul teoretic, în planul ideilor: s-a modificat chiar concepţia despre stat şi monarh. Acesta nu mai guvernează cu putere deplină în numele dreptului divin ci a dreptului natural şi a contractului social. În consecinţă această putere nelimitată de care dispune trebuie să o exercite în scopul fericirii supuşilor care i-au şi încredinţat-o.
       Prin urmare monarhul şi implicit statul cu forţa instituţiilor sale trebuie să se implice în toate sectoarele vieţii social-economice, în tot şi în toate. Este dator să înlăture toate piedicile ce stau în calea dezvoltării economice (particularismele feudale, monopoluri, legi învechite, imunităţi etc.).
       De aici interesul pentru clasele producătoare, pentru ţărănime cu deosebire şi amestecul statului chiar în reglementarea unor raporturi sociale, între stăpâni şi supuşi, între stăpâni şi iobagi.
       Sarcinile iobăgeşti au fost şi ele reglementate şi stipulate în legi scrise pentru a nu putea fi extinse abuziv. Se deschide pentru ţăran şi calea spre instanţele judecătoreşti pentru a putea face apel împotriva constrângerilor ilegale, instanţe aparţinând justiţiei de stat care elimină justiţia feudală de până atunci.
       Au existat chiar proiecte, urmate de fapte, privind eliberarea ţăranilor din iobăgie fapt prin care se urmărea eliminarea unor tensiuni sociale dar mai ales o creştere a producţiei economice. Ţăranul are acum şi valoare politică pentru că el poate fi folosit, în caz de nevoie pentru a constrânge nobilimea la fidelitate faţă de monarh.
       Pe de altă parte statul care cheltuie sume uriaşe chiar prin propriul aparat funcţionăresc tot mai extins este preocupat de identificarea unor noi surse de venituri şi în acest efort se înscrie şi tentativele repetate de a impune acele categorii până atunci scutite, neimpozabile, nobilimea deci.
       Statul omniprezent subordonează totul intereselor sale, şcoala şi biserica amândouă canale formative pentru a turnă în tiparul dorit supuşii deci cu atât mai utile în opera reformistă. Ele sunt interpretate ca probleme politice şi numai în plan secundar ca probleme culturale, spirituale.
       Pentru a contribui la unitatea imperiului se introduce, peste tot, ca limbă oficială, limba germană.
       Reformele şcolare urmăresc acelaşi lucru având drept scop crearea unui tip de cetăţean turnat în tiparul conceput de absolutismul luminat, acelaşi peste tot în imperiu: un cetăţean productiv, instruit la un nivel corespunzător, bun contribuabil şi, la nevoie, bun soldat. Acest cetăţean, cu aceleaşi atribute, „produs” peste tot ar fi dat unitate acestui imperiu atât de neomogen. În consecinţă, manualele şi programele şcolare erau identice sau principial identice. Învăţământul primar devenea gratuit.
       Domeniul cel mai important al reformelor era, desigur, cel social, al raporturilor sociale dintre nobilime şi iobăgime. Împăratul a fost preocupat mai ales de: impunerea nobilimii şi reglementarea sarcinilor ţărănimii. Impunerea nobilimi, în ciuda ameninţărilor nu a reuşit. În cea de-a doua, rezultatele au fost mai semnificative.
       În 1783 s-a dispus ca orice iobag să se poată căsători, învăţa şi practica meserii, a dispune de proprietatea sa cum crede de cuviinţă şi fără aprobarea stăpânului. El nu putea fi mutat de pe sesia sa sau în alt sat iar în cazul în care se produc abuzuri, ţăranii vor fi apăraţi în instanţe din oficiu de către avocatul comitatului. Acest document a stat la baza patentei de desfiinţare a iobăgiei din 1785.
       Iosefinismul nu ţintea la desfiinţarea raporturilor feudale ci numai la reformarea lor, condiţii în care reformele se aplicau cu greutate iar nobilimea avea posibilitatea rezistenţei. Războiul cu turcii (1788-1791) apoi cel cu Franţa revoluţionară au diminuat forţa reformismului monarhic austriac. În ajunul morţii sale, presiunea nobiliară şi dificultăţile externe, îl determină pe Iosif II să anuleze reformele dar nu şi edictul de toleranţă şi decretele referitoare la iobăgie.
       Deşi a fost cea mai radicală variantă a despotismului luminat, iosefinismul a eşuat în mare parte pentru că nu a avut nici supleţea necesară şi nici timpul pentru a se impune. La nobilime a provocat mai multă teamă decât era cazul iar la ţărani mai multe speranţe, stârnind deci la unii ostilitate, dezamăgire la ceilalţi.
       În Transilvania, iosefinismul a provocat o resolidarizare a celor interesaţi de menţinerea sistemului triunghiular.
       Pe plan european, iosefinismul fusese depăşit de revoluţia franceză totuşi el a creat un precedent, a demonstrat supuşilor că îndreptările erau posibile. Consecinţe extrem de importante a avut mai ales pentru români. În general, Luminile veneau în favoarea celor asupriţi, cu atât mai mult iosefinismul, ceea ce înseamnă că el îi favoriza pe românii aflaţi în condiţia cea mai nedreptăţită.
       Edictul de toleranţă, de pildă, nu aducea nimic nou pentru religiile recepte dar pentru românii ortodocşi, da. Ortodoxia este acum, implicit, recunoscută ca fiind egală. În plus scaunul episcopiei ortodoxe din Ardeal, vacant, este ocupat şi subordonat ierarhiei bisericeşti sârbe dar numai în chestiunile spirituale. Privilegiile ilire nu se extind şi în Transilvania. Măsurile luate pe Pământul Crăiesc îi ajută de asemenea pe români căci ele negau, în primul rând, pretenţia de iobăgire a lor.
       Reformele din învăţământ au determinat crearea unui sistem românesc de învăţământ şi au deschis posibilitatea de instruire inclusiv pentru copii de iobagi. Acest amestec al statului în tot şi în toate reglementând şi supraveghind apoi modul în care se aplică aceste reglementări, poartă numele de etatism.
       Primele semnale cu privire la concepţia Iluministă despre stat şi monarh şi implicarea lor într-o vastă, atotcuprinzătoare operă reformistă, sunt menţionate încă din vremea împărătesei Maria Tereza dar apogeul va fi atins în vremea domniei fiului ei, Iosif II. Acesta a fost însă mai întâi asociat la domnie, coregent, şi în această calitate a reuşit să dinamizeze reformele în imperiu.
       Evident reformele au avut o puternică opoziţie din partea cercurilor nobiliare reprezentante ale vechiului regim. În această confruntare se vor dovedi atât limitele noii concepţii dar se vor identifica cu mai multă precizie şi adversarii schimbărilor modernizatoare. Nobilimea se împotrivea furibund tentativelor de a o impozita văzând în exceptarea de care se bucura însăşi simbolul nobilităţii sale, ceea ce o deosebeşte evident de ceilalţi, de ne-nobili. Nobilimea se va împotrivi şi ameliorării stării ţăranilor. Rezistenţa nobiliară în faţa reformelor introduse de monarhia luminată se va retrage mai spre periferie, în teritoriu, la nivelul comitatelor.
       În consecinţă, sesizând, acest lucru, împăratul descarcă de puteri reale aşa numitele instituţii „constituţionale” care veneau dinspre feudalism. Dietele, de pildă, sunt tot mai rar convocate, uneori cu pauze de mai mulţi ani, Congregaţiile comitatense sunt limitate în atribuţii. Guvernarea se va face prin decrete şi prin imensul aparat birocratic imperial.

Iosif al II-lea (1741 - 1790)

       Iosif II este reprezentantul tipic de despot luminat. Concepţia sa nu se întemeia însă pe varianta franceză a Luminilor ci pe cea germană mai temperată, mai conservativă deci mai potrivită stadiului în care se afla imperiul austriac şi cu atât mai mult achiziţiile sale sud-est europene.
       Împăratul era convins de necesitatea unor reforme de profunzime însă nu şi de anularea sistemului social existent. Reformele sale, dimpotrivă, erau menite să salveze construcţia socială. Ele urmau să se introducă treptat, de sus în jos dar monarhul, pentru a le impune, trebuia să dispună de o putere nelimitată, voinţa lui să fie lege. Cunoaşterea realităţii era şi ea una din premisele reuşitei reformelor. Care este starea reală a supuşilor pentru fericirea cărora acţiona monarhul?
       Acestei întrebări nu i se putea da un răspuns decât în urma unei cercetări directe, la faţa locului, aflând din gura poporului problemele. Iosif II devine un împărat călător. Se spunea că-şi guvernează imperiul din diligenţă. Prin Transilvania şi Banat trece de trei-patru ori. Urgenţa reformelor devenise, în urma acestor contacte, evidentă.
       Șirul reformelor este inaugurat de ordonanţa asupra presei din 1781 prin care cenzura, fără a fi desfiinţată, ester extrasă totuşi de sub competenţa clerului încredinţându-se unei comisii de revizuire condusă de un iluminist convins.
       Urmează desfiinţarea unor ordine călugăreşti şi a unor mănăstiri (1781) cărora li se confiscă averile (secularizare). Biserica, ca orice altă instituţie, trebuie să se afle în slujba statului. şi aici interesul ester major mai ales asupra clerului de bază, preotul paroh devine personajul cel mai important pentru că el este educator moral şi religios dar şi civic. Colaborarea sa cu statul devine indispensabilă reformismului.
       În domeniul confesional cea mai importantă reformă este emiterea Edictului de Toleranţă din 1781, document ce se referă la întregul imperiu. Prin el se asigură liberul exerciţiu al tuturor confesiunilor care, în acest fel, devin egale. Consecinţele Edictului au fost majore şi complexe inclusiv în domeniul economic şi social căci se desfiinţau restricţiile confesionale în practicarea unor meserii, ocuparea unor funcţii sau instalarea în oraşe, intrarea în bresle, achiziţionarea unor proprietăţi etc.
       În Transilvania el va avea o consecinţe mai mare ca oriunde fiindcă se dădea o lovitură directă însăşi sistemului feudal maghiar întemeiat pe cele trei naţiuni şi patru religii recepte, între care ortodoxia nu fusese inclusă.
       Se explică deci împotrivirea nobilimii maghiare din Transilvania la introducerea în vigoare a Edictului. Ea încearcă să demonstreze deplina egalitate confesională a Transilvaniei şi până atunci ceea ce face aici inutil un astfel de document. Acesta a fost punctul de vedere susţinut de Camera Aulică a Transilvaniei dar împăratul l-a respins impunând republicarea Edictului la 8 noiembrie 1781.
       Când o mulţime de români au trecut de la „unire” înapoi la ortodoxie, au fost împiedicaţi explicându-se că Edictul nu permite părăsirea religiei dar că ortodocşii pot primi unirea nu însă şi uniţii ortodoxia. În faţa numeroaselor încălcări atât în literă cât şi în spirit a Edictului produse în Transilvania a fost nevoie în 1783 de o nouă intervenţie personală a monarhului pentru a curma interdicţiile la anumite funcţii pe criterii confesionale şi numirea pe baza meritelor şi capacităţii fiecăruia.
       Situaţia evreilor s-a ameliorat mult dar nu a fost totuşi vorba de o deplină emancipare a lor. Se puteau de acum aşeza în oraşe, să practice agricultura, cărăuşia etc. dar sunt obligaţi să-şi germanizeze numele.
       Pentru a limita rezistenţa nobiliară din comitate Iosif II a făcut o nouă împărţire teritorial-administrativă în Ungaria. Ţara a fost împărţită în 10 circumscripţii conduse de câte un comisar.
       În comitate puterea executivă aparţine unuia din vicecomiţi care nu era ales de nobilime ci numit întocmai ca un funcţionar şi era retribuit pentru munca sa. Funcţionarii comitatelor erau numiţi de către comisarul de circumscripţie.
       Congregaţiile comitatense se adună pentru a alege deputaţii dietali dar cum nici dietele nu se mai convoacă, această prevedere rămâne una formală.
       Iosif II a urmărit separarea domeniului administrativ de cel judiciar fapt prin care se restrâng încă o dată prerogativele nobiliare, se desfiinţează unele autonomii locale de tip feudal care împiedecaseră unitatea economică, administrativă, politică a principatului ardelean.
       Tendinţa nivelatoare, uniformizatoare a despotismului luminat a lovit foarte puternic sistemul celor trei naţiuni şi patru religii din Transilvania.
       În 1781 Iosif II a acordat drepturi civile egale tuturor locuitorilor de pe Pământul Crăiesc, acolo unde până atunci saşii se bucurau de privilegii şi aveau pretenţia de a fi stăpânii feudali ai pământului. Acum românii primesc drept de a se aşeza în oraşele săseşti, de a cumpăra proprietăţi urbane sau pământ, de a intra în bresle.
       În acelaşi scop, a lovirii regimului celor trei naţiuni, a dat o nouă împărţire administrativă Transilvaniei în 10 comitate apoi în 11 (1783-1784) care nu mai ţineau cont de vechile teritorii ale naţiunilor politice ci dimpotrivă, provocau intenţionat amestecul. Noilor comitate, ca şi în Ungaria, le-a restrâns drastic competenţele.
       Deşi în tendinţele sale centralizatoare iosefinismul a fost împotriva separatismelor naţionale, în mod indirect, prin încetarea de facto a condiţiei de tolerat în cazul românilor, a avut un efect benefic. Loviturile sale se îndreptau în primul rând împotriva celor ce beneficiau de sistemul medieval al celor trei naţiuni politice şi patru religii recepte. Chiar şi introducerea limbii germane ca limbă oficială a fost pozitivă căci astfel se eluda impunerea limbii maghiare mult mai ameninţătoare.
       Toleranţa confesională a determinat un mai mare acces la funcţii pentru români şi o mai mare apropiere între cele două confesiuni româneşti. Prin egalizare cu ortodoxia, unirea nu mai prezenta atâtea avantaje, solidaritatea naţională pe criterii etnice şi lingvistice începe treptat să o depăşească pe cea făcută pe criterii confesionale. Intelectualitatea dar şi populaţia românească a resimţit momentul ca pe unul de descătuşare. Chiar şi limitele monarhice erau opuse pe seama unor rele influenţe nobiliare sau ale unor maşinaţiuni nobiliare.


reforme Iosif al II-lea
Iosif al II nu s-a sfiit să are personal câteva brazde de pământ (19 august 1796)