Regimul fanariot, expresia politică a regimului dominaţiei otomane, a înlocuit sistemul politic tradiţional din ţările române, a eliminat boierimea pământeană din funcţiile-cheie, a modificat funcţiile esenţiale ale statului, cum a fost cea externă, de apărare, desfiinţând armata.
       Instituţiile statului - politice, juridice şi fiscale - în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu au căpătat forme moderne:
        ●  funcţia executivă şi cea judecătorească au rămas strâns împletite
        ●  legea civilă şi cea bisericească se suprapuneau
        ●  lipseau bugetele anuale şi o contabilizare precisă a veniturilor şi cheltuielilor statului
       Totuşi existau semne de modernizare în faptul că se încerca o codificare a legii şi pentru că principiul separării puterilor a fost enunţat în legătură cu sistemul judecătoresc.
       Reformele realizate de domnii fanarioţi au urmărit raţionalizarea administraţiei în vederea creşterii rolului statului. Etatismul a dominat concepţia lor reformatoare care viza:
        ●  instaurarea ordinii în detrimentul arbitrariului medieval
        ●  subordonarea boierimii
        ●  precizarea competenţelor diferitelor instituţii şi dregătorii, toate subordonate nevoilor fiscale.
       Sistemul politic fanariot poate fi caracterizat ca o oligarhie în care puterea era exercitată de domnitor şi marea boierime. Domnitorul avea iniţiativa în definirea şi aplicarea politicii oficiale, dar el nu putea conduce ţara fără sprijinul boierilor mari. Aceştia deşi erau dezbinaţi din diferite motive erau totuşi solidari în a-şi apăra poziţiile privilegiate apărând ordinea socială şi economică existentă.
       O caracteristică a regimului politic era şi slăbiciunea instituţiilor reprezentative. Motivele au fost multiple:
        ●  lipsa de unitate a boierimii fapt ce putea fi folosit de domn în avantajul său. Boierii nu reuşesc să organizeze o mişcare de opoziţie.
        ●  absenţa unei clase mijlocii autohtone care să limiteze puterea domnului
        ●  regimul dominaţiei otomane interesat să întărească în interior puterea domnului care era omul turcilor. El răspundea de îndeplinirea politicii otomane, de  furnizarea sumelor de bani şi materialelor cerute.
       Boierii puteau fi folosiţi de turci, pentru spiritul lor de insubordonare dar numai atunci când doreau să ţină în frâu un domn mai nesupus. Ei însă nu erau interesaţi în a crea şi mai ales a permanentiza o opoziţie prin instituţionalizarea ei adică acordând putere reală instituţiilor reprezentative din stat.                

DOMNIA.

       Domnul deţinea puterea reală în stat. Puterea sa politică şi juridică era aproape absolută. El controla întreaga administraţie centrală şi locală deopotrivă, era judecător suprem în orice fel de cauză - civilă sau penală, laică sau bisericească.
       Domnul avea posibilitatea de amestec nelimitat chiar în domeniul economic pentru că el fixa preţurile maximale al produselor vândute pe piaţa internă şi tot el negocia cu împuterniciţii otomani preţurile ce urmau să fie plătite pentru zaherea. Totodată el se putea implica schimbând după voinţă statutele breslelor meşteşugăreşti sau negustoreşti.
       Puterea domnului nu era stăvilită din interior ci din exterior şi anume de sultan prin sistemul de selectare şi mazilire pe care îl practica după bunul său plac căci, din punct de vedere al otomanilor domnii Ţărilor Române erau dregători la nivelul unui paşă cu două tuiuri (unele paşale din raiaiele de la Dunăre aveau rang de trei tuiuri).
       Una din principalele sarcini era aceea de a menţine  pacea şi liniştea în ţară căci numai astfel era posibil să se menţină plata în bani şi produse ce decurgea din regimul suzeranităţii turceşti. Dacă un domn stârnea tulburări, se afla în primejdie de a-şi pierde tronul. Boierii, în caz de opoziţie nu pregetau să-l acuze pe domn tocmai de tulburarea păcii, pâră gravă care putea duce la mazilire. O tulburare putea fi folosită şi de Rusia ca pretext de a invada principatele şi de a porni război cu Poarta.
        Selecţia pentru tron se făcea în funcţie de mărimea ofertei concurenţilor ceea ce a ridicat enorm sumele de cumpărare a tronului. Tocmai aceasta îl determină pe sultan scurteze la maximum posibil durata unei domnii. În perioada 1791-1802 în Ţara Românească au fost 6 domni şi  în Moldova 5Durata domniei a fost un subiect de dispută între Turcia şi Rusia. Printr-un acord ruso-turc din 1802 durata a fost stabilită la 7 ani, nu a fost însă respectată.
       În faţa acestei situaţii chiar familiile din Fanar concurente pentru tronul principatelor vor ajunge să limiteze concurenţa lor printr-o înţelegere care stabilea că numai patru dintre ele vor solicita tronul cu condiţia ca învingătorul să trimită sume de bani altor cinzeci de familii fanariote care se abţineau de la  solicitarea tronului. În 1820 numai această obligaţie suportată de fapt de fapt de contribuabilul român ajunsese la 1 milion de piaştrii din cele 6 cât era întregul buget al statului.
       Puterea domnilor mai era limitată tot din exterior, şi de ambasadorii marilor puteri la Constantinopol dar mai ales de cel rus,  sau de consulii de la Iaşi şi Bucureşti nu ezitau nici ei să se amestece în luarea deciziilor potrivit intereselor lor. Puteau, ca şi turcii, să susţină, de cele de mai multe ori pe ascuns, dar şi pe faţă, grupuri boiereşti de opoziţie. Ei supravegheau felul în care domnii fanarioţi respectau obligaţiile luate de otomani faţă de puterile lor în cadrul unor acorduri.
       Funcţia externă a statului a fost total modificată. Ţările române au pierdut orice iniţiativă în politica externă, au pierdut dreptul de a încheia tratate, fiind obligate să aplice tratatele încheiate de Poartă cu puterile străine mai ales tratate comerciale. Domnii erau agenţi informatori şi intermediari ai Porţii şi susţineau diplomaţia acesteia.
        Armata a fost desfiinţată, redusă la funcţia de poliţie ceea ce a făcut imposibilă apărarea teritoriului în faţa numeroaselor invazii. Numărul acestora a crescut la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui viitor.

SFATUL DOMNESC

       Sfatul Domnesc era un organ consultativ dar având o mare influenţă căci era alcătuit din reprezentanţii celor mai puternice familii boiereşti şi care ocupau funcţiile cele mai înalte. În general, membrii acestui Sfat Domnesc susţinea cererile domnului care nu odată pentru a face faţă pretenţiilor crescânde ale turcilor, se împrumuta de la boierii ce-l alcătuiau.
       Conservatorismul lor era în sine un element de solidarizare. Uneori însă ajungeau să se împotrivească acţiunilor centralizatoare ale domnului care le ştirbea propria putere (codificarea legilor, controlul sistemului judiciar, amestecul în sistemul relaţiilor agrare etc.). În astfel de situaţii se adresau cu plângeri Porţii Otomane sau Rusiei. Atunci protestau invocând vechile rânduieli dinaintea regimului fanariot şi acuzându-l pe domn de „tiranie”. Rareori aveau efect memoriile lor şi dacă aveau el era limitat căci putea să fie periculos pentru un domn dar nu punea în primejdie regimul ca atare.
       Sfatul Domnesc avea şi funcţii judecătoreşti, dar nu în plenul său ci numai într-o secţiune a sa numită Divan. La un moment dat această secţiune va da numele întregului Sfat care, el însuşi va numi Divan.
       Membrii săi erau numiţi de domn. Adeseori erau greci din anturajul său, prilej de animozităţi şi nemulţumiri din partea boierilor pământeni. Importanţa acestui organism creşte în perioada când tronul nu este ocupat cum destul de frecvent s-a întâmplat după 1774 din cauza deselor ocupaţii militare. Aceste etape au fost însă prea scurte ca Divanul să acumuleze o putere politică proprie.
       Cu toate că membrii Divanului puteau fi schimbaţi des, după bunul plac, domnii erau nevoiţi să menţină totuşi, din considerente de prudenţă, un nucleu stabil alcătuit din boierii cei mai importanţi.

SFATUL DE OBȘTE

       Era un organism care descindea din vechea instituţie feudală a adunării de stări şi putea fi convocat numai de către domn care stabile şi ordinea de zi.
       Nu există nici un act legal care să statueze funcţionarea, să-i fixeze structura şi prerogativele. Totuşi , în principiu el avea competenţe în orice problemă.
       Sfatul de Obşte era un cvorum atunci când număra între 12 şi 140 de convocaţi dar nu mai puţin nici mai puţin, nici mai mult.
       De obicei luau parte la dezbateri 30- 40  de membrii. Nu întotdeauna erau docili, uneori se împotriveau domnului mai ales în cazul instituirii unor noi biruri.

 

       Se caracterizează în această perioadă prin creşterea şi diversificarea aparatului dregătoresc. Această creştere se datora şi tendinţelor de centralizare şi de control al stărilor locale, presiunii de ocupare a dregătoriilor care deveniseră criteriu de acceptare în starea boierească precum şi nevoii de bani a domniei.        Se înfiinţează dregătorii noi, iar aparatul celor vechi se dublează.
       Ţara Românească era împărţită în 17 judeţe dintre care 5 alcătuiau banatul Olteniei conduse, toate, de un ban care acum rezida nu la Craiova, ci la Bucureşti. Celelalte 12 alcătuiau Ţara de Sus şi Ţara de Jos conduse de câte un mare vornic sau mare logofăt. Fiecare judeţ era condus de 2 ispravnici - un grec şi un pământean – cu atribuţii judecătoreşti, fiscale şi executive. Tot ei conduceau şi poliţia.
       Judeţele erau împărţite în plăşi având în frunte vătafi sau zapcii care, la nivelul lor de autoritate, repetau prerogativele ispravnicilor.
       Toate aceste dregătorii se cumpărau. La schimbarea domniilor, noul domn le scotea la mezat. După cumpărarea marilor dregătorii titularii lor vindeau funcţiile subalterne şi tot aşa până la cele mai mici. După numire dregătorii erau preocupaţi să şi recupereze banii şi să acumuleze alţii, priveau deci dregătoriile ca o investiţie.
       Cea mai căutată dregătorie şi cea mai scumpă era cea de vistiernic. Acest demnitar controla finanţele, era aproape de bani şi tot el numea ispravnicii în judeţe. Veniturile de care beneficia vistiernicul erau foarte mari. Vânzarea dregătoriilor a avut efecte negative asupra calităţii administraţiei şi mai ales a moralităţii aparatului administrativ. Totuşi în epocă practica darurilor era considerată firească fiindcă dregătorii nu erau salarizaţi.
       Cei mai importanţi dregători puteau primi compensaţii băneşti cum ar fi venitul unui târg, o parte din amenzile pe care le impuneau (de unde şi tendinţa de a le înmulţi, de abuz). Veniturile peste leafă ale dregătorilor se numeau havaieturi. Regimul havaieturilor a provocat abuzuri care nu aveau altă limită decât capacitatea de rezistenţă a contribuabililor.
       Între demnitarii care făceau parte din aparatul domnesc, un loc aparte îl ocupa reprezentantul său la Constantinopol, un demnitar cu rol de agent diplomatic la Poartă. Prin el domnul trimitea daruri şi bani, transmitea şi primea informaţii de ordin politic, îşi pâra adversarii, într-un cuvânt îşi exprima şi îşi susţinea interesele.
        Dacă la începutul regimului fanariot capuchehaia era un boier pământean, ulterior el era întotdeauna grec sau cel puţin o persoană elenizată considerată a fi mai loială şi mai bine adaptată mediului de intrigă şi de suspiciune din capitala otomană, având şi posibilităţi de informare mai mari dat fiind sistemul de relaţii din Fanar.
       Până la Constantin Mavrocordat, marii dregători aveau în subordine slujitori de condiţie liberă, fără pământ, cu avantaje fiscale, obligaţi la servicii civile şi militare. Constantin Mavrocordat a desfiinţat slujitorii civili şi a redus numărul celor militari cu excepţia celor din poliţia rurală, a grănicerilor şi perceptorilor.
       De fapt domnii erau lipsiţi de un instrument esenţial pentru politica de stat şi anume de armată. El dispunea doar de o gardă de câteva sute de oameni. Este drept, nici otomanii şi nici ruşii nu erau interesaţi ca Ţările Române să dispună de această forţă care le-ar fi făcut apte de împotrivire.
       În schimb existau, pentru paza hotarelor şi pentru poliţia internă forţe paramilitare, miliţii populare cum erau pandurii din Oltenia. Miliţia lor putea fi mobilizată în caz de război sau tulburări. Era recrutată din ţărani liberi scutiţi de anumite dări în schimbul serviciului. Numărul lor a fost sporit în vremea lui Constantin Ipsilanti care era decis să încerce o implicare antiotomană şi deci avea nevoie de o forţă militară proprie.
       În timpul războaielor ruso-turce s-au constituit unităţi de voluntari români dar după încetarea luptelor au fost dizolvate. Pandurii au luat parte chiar şi la campania militară întreprinsă de ruşi în sprijinul răsculaţilor sârbi din anul 1807.
       La 1812, comandantul rus din Ţările Române a făcut un proiect de înfiinţare a unei armate româneşti, dar pacea cu turcii încheiată la Bucureşti în 1812 l-a împiedicat să prindă viaţă. Abia peste multe decenii se va reuşi constituirea unei armate româneşti moderne.

       Aceasta se caracterizează prin existenţa unei multitudini de coduri şi cutume legale.
       Textele juridice fundamentale erau vechi texte juridice bizantine. Ele au fost completate de-a lungul timpului cu reglementări suplimentare ale diferiţilor domni. La acestea se adăugau cutumele juridice, reglementările nescrise dar care îşi păstrau încă vitalitatea.
       Legea scrisă şi cea nescrisă au evoluat independent şi până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu s-a încercat o combinare a lor într-un cod unic.
  ■  legea bizantină este cunoscută sub numele pravilă şi avea cea mai mare autoritate în ambele principate.
  ■  legea nescrisă era şi ea foarte puternică şi uneori împricinaţii cereau chiar ei să fie judecaţi după normele ei. Caracterul lor local le făcea greu de aplicat la nivel general. Ea nu putea să corespundă evoluţiei din societatea românească care devenea tot mai complexă. Obiceiul începe să piardă din autoritate în faţa legii scrise.
       Domnii fanarioţi au fost tot mai interesaţi să codifice legile într-un cod naţional. Ei aveau putere legislativă în sensul că puteau emite hrisoave - acte normative - în probleme sociale şi economice care puteau confirma sau schimba vechile reglementări. Mai întâi se întocmea un raport asupra problemei de către membrii Divanului. Dacă era aprobat de domn el avea putere de lege.
       Pentru consultări în domnii importante domnul putea convoca Sfatul de Obşte, dar nu era obligat să-i urmeze sfatul. Hotărârile domneşti care priveau statutul diferitelor categorii sociale mai ales cu referire la ţăranii dependenţi se numeau „aşezăminte”.
       Toate instanţele judecătoreşti erau subordonate domnului. Ele aveau rolul de a cerceta o cauză dar nu de a o judeca. Verdictul final aparţinea domnului ceea ce amâna rezolvarea.
       O activitate importantă în organizarea judecătorească a avut-o Alexandru Ipsilanti care acordă Divanului atribuţii de Curte Supremă de Justiţie şi înfiinţează departamente speciale pentru diferitele categorii de pricini: penale, civile şi comerciale. El enunţă principiul separării puterii judecătoreşti de executiv şi în consecinţă numeşte câte un dregător special în fiecare judeţ cu atribuţii exclusiv judecătoreşti. Ispravnicului i se interzice să mai judece. În 1780 el a promulgat un nou cod de legi numit „Pravilniceasca Condică”.
       În ultimii ani ai veacului al XVIII-lea şi începutul celui următor în activitatea de codificare a legilor, şi în Ţara Românească şi în Moldova, cei însărcinaţi cu acest lucru, încep să se inspire din codurile juridice moderne, mai ales francez şi austriac.
  ■  Acesta este cazul în Ţara Românească al Legiuirii lui Caragea din 1818 (inspirat şi de codul civil francez) şi în Moldova al Codului Callimachi din 1817 (inspirat din codul civil austriac).

       Domnul dispunea de toate veniturile ţării. Singura raţiune a administraţiei era aceea de a stoarce cât mai mulţi bani de la populaţie. La începutul regimului fondurile statului şi veniturile domnului s-au confundat.
       Pentru a feri veniturile domnului ameninţate de cererile sporite ale turcilor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cămara domnului şi visteria statului s-au separat.
       Cămara domnului
       Izvoarele de venituri ale domniei erau impozitele indirecte, din vămi şi exploatarea sării.
       Alte impozite mai puţin clare şi regulate erau văcăritul, ierbăritul, măgăritul, fumăritul, tutunăritul ş.a.
       La sfârşitul secolului XVIII veniturile cămării erau apreciate la 1 milion de lei; pentru Ţara Românească, la 1816, se estimau 2,9 milioane.
       Doamna avea sursele proprii de venituri, în Ţara Românească, o parte din venitul vămilor şi birul pe ţigani, în Moldova venitul judeţului Botoşani.
       Vânzarea titlurilor de boierie constituia o mare sursă de venituri. Caragea vodă, de exemplu, a obţinut din această practică un venit de 20 de milioane de piaştrii.
       Visteria statului
       Principala sursă de venit a statului era birul, o dare plătită de fiecare cap de familie dar aproape exclusiv de ţărani. şi breslele negustorilor şi meşteşugarilor plăteau birul. Dacă o familie fugea, cele rămase trebuiau să achite şi suma sa.
       Împreună cu darea pentru întreţinerea serviciului poştal şi pentru proviziile ce trebuiau trimise Porţii, birul reprezenta 60-70% din venitul anual. Restul provenea din alte dări pentru porci, oi, stupi şi pentru vin toate la un loc numite „huzmeturi” în Ţara Românească şi „rusumaturi” în Moldova. Acestea însă puteau fi strânse de domn şi în viul propriu şi pentru acoperirea cheltuielilor statului.
       Birul era strâns de agenţii ai statului în schimb alte dări erau arendate şi subarendate ceea ce mărea extorcările şi abuzurile.
       Populaţia suporta inegal povara fiscală pentru că în afară de boieri şi cler mai existau şi alte categorii scutite cum ar fi scutelnicii şi posluşnicii. Ei au apărut la desfiinţarea rumâniei când, pentru a compensa pierderea boierilor, domnul a  scutit total sau parţial de bir anumite categorii de ţărani cu condiţia ca aceştia să presteze anumite slujbe şi servicii boierilor.
       Scutiţi de bir erau şi „neamurile” în Ţara Românească şi „mazilii” în Moldova, rubedenii ale boierilor şi care nu aveau slujbe.
       Sumele încasate în visteria statului trebuiau să asigure plata obligaţiilor către turci şi plata funcţionarilor.
       Tributul constituia obligaţia principală către Poartă dar în realitate domnii satisfăceau multe alte cereri ale acesteia. Tributul este în creştere, ridicându-se în 1820  la 2 milioane în Ţara Românească şi 1 milion în Moldova. Veniturile visteriei mergeau în cea mai mare parte la turci.

       Finalul regimului fanariot oferă imaginea unei administraţii străine de interesele naţionale, pusă în slujba nevoilor mereu sporite de bani ale domnilor ceea ce a supus populaţia unui regim fiscal mult mai apăsător decât regimul clăcii. Tendinţele de modernizare şi transformare în sens burghez din economie şi societate sunt numai la începuturi, ecranate de regimul feudal şi structurile tradiţionale.
       Regimul fanariot a fost supus unei permanente contestaţii în primul rând din partea boierilor pământeni. Această contestaţie dobândeşte un pronunţat caracter politic după 1750, cu momente de vârf  în 1753, 1758-59, 1767, 1768-1774, când se ajunge chiar la alegerea unui domn pământean.
       Ţările Române au reuşit să-şi păstreze entitatea politică în condiţiile de rivalitate a marilor puteri care nu reuşeau să cadă de acord la împărţirea imperiului otoman şi delimitarea sferelor de influenţă. Acest lucru însă nu ar fi fost posibil fără o puternică conştiinţă istorică românească.
       Apărarea entităţii politice româneşti s-a datorat în mare măsură boierimii mari şi mijlocii. Ei erau conştienţi de faptul că relaţiile între Ţările Române şi Poarta Otomană erau statornicite pe baze contractuale care stipulau drepturi şi obligaţii reciproce. De acest lucru se străduiau să convingă marile puteri implicate în zonă dar în primul rând Rusia şi Austria principalii adversari ai Turciei. Imperiul Otoman îşi pierduse aura de invincibilitate şi elitele româneşti luau în considerare evidenţa declinului său. În aceste circumstanţe amintirea independenţei româneşti revine tot mai stăruitor în cronicile vremii dar şi în conştiinţa contemporanilor şi începe să fie privinţă ca o posibilitate.
       La tratativele de pace de la Focşani din 1772 şi Kuciuk - Kainargi din 1774, delegaţiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească au solicitat împuterniciţii ruşi la tratative să readucă statutul ţărilor româneşti la vechiul stadiu contractual dinainte de regimul fanariot şi să elimine toate adăugirile abuzive ulterioare care l-au deteriorat. Principalul scop era acela de apărare a autonomiei şi de lărgire progresivă a sa.
       În acest sens boierii au pornit o adevărată mişcare petiţionară îndreptată către marile puteri dar şi către puterea suzerană, Poarta Otomană. Chiar în 1774 ei cereau sultanului ca hotărârile domnilor în cauze civile sau penale să nu mai fie supuse revizuirilor de autorităţi din afara ţării, locuitorii din ţările române să nu poată face apel la alte autorităţi decât la domn. Era de fapt o formulă menită să împiedice judecarea unor pricini de către cadii din raialele dunărene cum abuziv s-a întâmplat. Acest lucru afecta însăşi statutul autonom al principatelor.
       În 1790, Ioan Cantacuzino adresează şi el un memoriu în care cere fixarea graniţei cu Imperiul Otoman pe Dunăre, desfiinţarea raialelor, domnitor ales de boieri dintre pământeni, unificarea obligaţiilor fiscale şi materiale a ţărilor române faţă de Poartă într-o singură sumă, un tribut plătit la 2 ani. Deşi memoriile adresate sultanului nu au avut ecou totuşi autonomia a fost păstrată şi principiul ei, fie şi simbolic, a fost păstrat.
       Astfel, existenţa unui agent diplomatic român, capuchehaia, la Constantinopol îl afirmă. În 1775 el a primit chiar imunitatea diplomatică. În 1792 sultanul a acordat o cartă care a fixat raporturile româno-turce până la pacea de la Bucureşti din 1812. 
       Obligaţiile fiscale şi materiale erau stabilite, accesul demnitarilor otomani în principate era limitat ceea ce exprimă o nouă recunoaştere a autonomiei. Poarta nu putea renunţa cu uşurinţă la principate pentru că ele deveniseră linia frontului în confruntarea sa cu Rusia şi Austria şi pentru că erau sursele de aprovizionare, mai ales a Constantinopolului. Rivalitatea acestora dădea prilej şi spaţiu de manevră boierilor în activitatea lor de spor al autonomiei politice dar dacă la început erau convinşi de necesitatea colaborării antiotomane cu Rusia, după abuzurile ocupaţiilor militare ruseşti, deveniseră mai precauţi în ceea ce priveşte schimbarea suzeranităţii turceşti.
       Spre sfârşitul epocii fanariote elitele româneşti erau convinse că soluţia favorabilă nu putea fi decât deplina independenţă încercând să găsească prilejul cel mai favorabil pentru a o dobândi. În 1818 Iordache Rosetti Rosnovanu, un boier moldovean se adresa ambasadorului rus la Constantinopol cu un proiect care prevedea: limitarea obligaţiilor faţă de Poartă la un „dar” anual în schimb Moldova să fie organizată şi guvernată ca un stat independent fără să mai admită vreun amestec otoman în problemele sale economice şi politice. Era conştient că Moldova nu putea reuşi de una singură şi de aceea cerea „protecţia Rusiei în obţinerea acestui statut. Aceasta va fi soluţia şi în 1877.
       În concluzie, contestarea domniei şi a administraţiei fanariote se face în pamflete, prin memorii politice (cel mai răspândit mijloc) care sunt adevărate proiecte sau programe de reorganizare a ţării, ce pun în discuţie toate aspectele vieţii publice din principate.
       Elaborarea şi înaintarea lor se intensifică în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, când s-au înaintat 45 de asemenea memorii. Ele au contestat regimul şi statul fanariot, apoi au pus în discuţie problemele social-economice: agricultura, manufacturile, comerţul, privilegiile, aspectele fiscale. În al treilea rând au vizat forma de guvernământ, statutul intern, cerând reforma instituţiilor. A patra categorie de probleme viza statutul internaţional al Principatelor.
       Între 1769-1820, 30 de memorii s-au ocupat de această chestiune, 10 cereau independenţa, aproape toate autonomia, vizau relaţiile Principatelor cu Poarta, probleme teritoriale, armata naţională, chiar şi unirea celor două ţări. Redactate de boierimea mare, aceste memorii se încadrează criticismului iluminist şi reformismul nobiliar. Teoria politică a boierimii pământene condiţiona progresul intern de obţinerea independenţei.
       Există o relativă convergenţă şi chiar unanimitate în dezideratele naţionale pe care le formulează boierimea pământeană în memoriile adresate Rusiei, Angliei, Franţei sau altor puteri. Există o mare varietate de opinii cu privire la structura politică, la practica guvernării dar şi o viziune unitară în probleme ce vizează procesul economic, cultural şi de civilizaţie.

fanarioti