La sfârşitul secolului XVII în condiţiile expansiunii habsburgilor, Transilvania a fost ocupată de armatele austriece, devenind o provincie imperială, fiind încorporată sistemului economic şi politic din centrul continentului nostru.
în 1683 turcii au fost respinşi sub zidurile Vienei de forţele polono-austriece conduse de Ioan III Sobieski, regele Poloniei (1674-1696);
se deschide seria cuceririlor în Ungaria şi Croaţia, turcii suferind înfrângeri: Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen (1691), Zenta (1697);
habsburgii ajung în apropierea Transilvaniei, Mare Principat sub suzeranitatea Porţii;
poziţia strategică a Transilvaniei, vecinătatea cu Moldova şi Ţara Românească, resursele ei naturale, au conferit zonei o mare importanţă în planurile habsburgilor mai ales că Polonia şi Rusia se manifestase în lupta pentru dominaţi în S-E Europei;
austriecii îşi impun stăpânirea în Transilvania printr-o politică abilă alternând diplomaţia cu forţa militară.

     În timpul domniei lui Mihail Apafi (1661-1690) autoritatea centrală dă semne de decădere.
marea nobilime are un rol important în guvernarea statului (prin întărirea poziţiilor economice şi politice);
în funcţie de orientarea externă s-a conturat:
        •  o grupare antiotomană prigonită încă după înfrângerea şi uciderea lui Ioan Kemeny în 1622 în lupta de la Seleuşul Mare.
        •  o grupare condusă de Mihail Teleki ce avea simpatii pentru habsburgi, acesta a devenit adevăratul conducător al Transilvaniei, şi a subordonat principele trezind nemulţumiri în rândul unor mari nobili ca: Dionisie Banffy, Paul Beldi.
în politica externă - întreţine legături cu Franţa cu acordul tacit al turcilor pentru o alianţă împotriva habsburgilor ce să cuprindă şi pe nobilii maghiari răsculaţi contra austriecilor;
la 31 mai 1677 la Făgăraş se încheie un tratat de alianţă între Franţa, Transilvania şi nobilii maghiari, Franţa obligându-se să acorde subsidii în lupta contra austriecilor;
după ocuparea Ungariei, habsburgii încearcă să convingă reprezentanţii nobilimii din Transilvania să accepte „protecţia” împăratului de la Viena;
la 28 iunie 1686 s-a semnat la Viena tratatulhallerian” (întocmit de Ioan Haller) între împăratul Leopold I şi principele Apafi;
la 27 octombrie 1687 s-a semnat la Blaj un nou tratat prin care 12 oraşe şi cetăţi transilvănene erau obligate să primească la iernat garnizoane austriece şi să dea o importantă contribuţie bănească;
în 9 mai 1688 generalul Anton Caraffa impune nobilimii transilvănene acceptarea  „de bună-voie” a protecţiei împăratului şi renunţarea la suzeranitatea turcilor;
aceasta a însemnat practic începutul dominaţiei habsburgilor în Transilvania cu toată rezistenţa populaţiei din Baia Mare, Bistriţa, Braşov.     

     Dominaţia austriacă determină modificări în statutul politic al Transilvaniei:
        •  autonomia a fost limitată;
        •  politica sa externă a devenit cea a Vienei;
        •  la baza dezvoltării sale a stat Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691)
prin cele 18 puncte defineşte Transilvania ca o provincie condusă de împărat prin intermediul unui guvernator;
se recunoaşte existenţa celor trei naţiuni privilegiate (unguri, saşi, secui);
erau respectate religiile recepte: catolică, calvină, luterană, unitariană;
se recunosc drepturile şi privilegiile nobilimii maghiare, patriciatului săsesc şi fruntaşilor secuilor;     
se menţineau vechile legi ale principatului: Tripartitum-ul lui Werboczi, Aprobatele şi Compilatele, Dieta, instituţiile juridice şi administrative;
comerţul era declarat liber;
guvernatorul ales de dietă din rândul nobililor şi confirmat de curtea de la Viena;
comandantul forţelor armate era austriac;
contribuţia financiară a provinciei 112.500 florini renani aur anual pe timp de pace şi 400.000 pe timp de război:
diploma a exclus pe români ca populaţie majoritară de la exercitarea drepturilor politice, menţinându-i în poziţia de toleraţi;
pacea de la Carlowitz (1699) a recunoscut oficial dominaţia austriacă în Transilvania:

     Unirea unei părţi a românilor cu Biserica Romei a fost acceptată în 1697 de Mitropolitul Teofil şi apoi de Sinodul de la Alba Iulia (1698), de Mitropolitul Athanasie Anghel şi un grup de 38 protopopi.
ei au cerut:
        •  menţinerea ritului ortodox;
        •  acordarea de drepturi asemănătoare clerului catolic,
adepţii unirii au fost numiţi „uniţi” apoi greco-catolici;
catolicismul îşi întărea poziţiile în datina religiei populaţiei majoritare;
Diplomele din 16 februarie 1699 şi 19 martie 1701 denumite tot leopoldine nu au valoare asemănătoare cu prima, au recunoscut clerului unit unele privilegii de care se bucurau reprezentanţii clerului catolic şi statutul de libertate al preoţilor. Preoţii uniţi erau scutiţi de robote, onorarii şi munci iobăgeşti;
rezistenţa „naţiunilor privilegiate” privilegiate determină autorităţile să nu aplice prevederile documentelor din 1699 şi 1701;
unirea a generat nemulţumiri în sudul Transilvaniei: Braşov, Sibiu, Făgăraş, Hunedoara. Patriarhul Calinic al Constantinopolului a anatemizat pe mitropolitul unit Anghel;
Constantin Brâncoveanu a sprijinit pe diferite căi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

     Dominaţia austriacă în Transilvania a fost confruntată cu numeroase mişcări social-politice. La Braşov, în condiţiile ocupării cetăţilor de armatele austriece, în 1688, meşterul aurar Gaspar Kreisch şi pălărierul Ștefan Steiner organizează şi conduc rezistenţa împotriva ocupaţiei străine.
     Războiul curuţilor izbucneşte în 1703 sub conducerea lui Francisc Rackozi II.
cuprinde zone mari din Transilvania, participă ţărani meşteşugari, mici nobili, sărăcimea oraşelor, urmăreşte în acelaşi timp eliberarea de sub dominaţia străină;
rol important l-au avut românii din Bihor şi Maramureş: Marcu Haţeganu, Pintea Viteazul, Ștefan Sudriceanu, Vasile Ciulai;
în 1705 Rackozi este înfrânt la Jibon, astfel, prăbuşindu-se şi încercare de a cuceri întreaga Transilvanie;
între 1705-1708 victoria a aparţinut când habsburgilor, când curuţilor;
în 1707 Rackozi a fost ales principe al Transilvaniei;
eşecul misiunii s-a datorat:
        •  ezitărilor lui Rackozi;
        •  disensiunile din rândul forţelor participante;
        •  lipsei unui ajutor extern concret în ciuda unei bogate activităţi diplomatice şi a legăturilor de alianţă cu Franţa, Rusia şi Polonia.
în 1711 reprezentanţii nobilimii au semnat pacea de la Satu Mare cu habsburgii în schimbul menţinerii dominaţiei lor economice şi politice;
lupta a continuat şi în anul următor de detaşamentele româneşti conduse de Nichita Balica şi Bucur Câmpan;
după înfrângerea mişcării Rackozi a peregrinat în exil în Ungaria, Polonia, Franţa şi Imperiul Otoman unde a şi murit.

 

habsburgii