••• Surse istorice primare  •••  

       1.  Scrisoarea lui Andronic Cantacuzino către Petru şchiopul despre numirea lui Mihai Viteazul ca domn al Ţării Româneşti (14 noiembrie 1593)
       2.  Cronicarul Balthazar Walter despre lupta de la Călugăreni
       3.  Cronicarul turc Kiatip Celebi în lucrarea sa „Fezeke-I Tarih” descrie victoria lui Mihai Viteazul de la Giurgiu (15 octombrie 1595)
       4.  În faţa pericolului otoman Mihai Viteazul caută să obţină sprijinul împăratului Austriei, Rudolf al II-lea (mai 30 / 9 iunie 1598)
       5.  Cronicarul maghiar contemporan ştefan Szamoskozy despre lupta de la şelimbăr
       6.  Hrisov de întărire a dreptului mănăstirii Bistriţa de a strânge albinăritul; titulatura lui Mihai ca domn al celor trei ţări româneşti (27 iulie 1600, Iaşi)
       7.  Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul pe verso-ul textului în lb. maghiară al unui protocol încheiat la 1600 cu imperiali, purtând şi semnătura autografă „Io Mihail Vodă(iulie 1600)
       8.  Mihai Viteazul povesteşte sfârşitul stăpânirii sale în Transilvania
       9.  Relatarea unui cronicar contemporan despre moartea lui Mihai Viteazul (1601)

 

 

 

 

 



Andronic Cantacuzino către Petru şchiopul despre numirea lui Mihai Viteazul ca domn al Ţării Româneşti

       „Cu Dumnezeu, Prea-slăvite, prea cucernice Doamne, Mă rog domnului Dumnezeu să te afle pe domnia-ta scrisoarea de faţă a mea în sănătate şi fericire, împreună cu prea slăvitul tău fiu şi domn (care să trăiască mulţi ani) ştefan voievod, pentru care mă rog şi-l sărut. Cinstita scrisoare a domniei tale am primit-o la treisprezece ale lunei noiembrie şi am aflat întâi despre sănătatea domniei-tale şi m-am bucurat şi am mulţumit lui Dumnezeu. Apoi am înţeles bine cele ce mi le seri; numai Dumnezeu care nu greşeşte ştie iubirea şi râvna ce am cătră domnia ta, de la început până la sfârşit şi în ea voi rămânea statornic toată viaţa mea; sângele mi-l vărs pentru prietenul meu; cu atât mai mult nu pot să te uit pe Domnia-Ta, care ai fost şi eşti cucernic domn pentru a păstori un popor şi a îndrepta o ţară nenorocită. Dar Dumnezeu ştie că eu de la început n-am vrut să mă amestec în încercările acestea al Vlacho-Bogdaniei numai cât pentru păcatele mele a fost că, pentru îndreptăţea ţărei şi poporului, Dumnezeu mi-a pus în inimă să se indigneze dascălul zis Nichifor împreună cu mine, ca să vin în Constantinopol să mă amestec cu aceasta, şi mai ales în astfel de vremi, când am muncit şi m-am străduit şi am făcut domni pe copiii copiilor mei, lucru de care n-aveam nevoie şi să-i ascult pe dânşii, dar totuşi ce să fac ? Le-am adus năcazuri şi suferinţi. Pentru acum ţinem Ţara Românească pe numele Domniei-Tale, însă, văzând cerinţele timpului şi zăbava Domniei-Tale şi faima rea şi ticăloasă a lui Alexandru Voievod şi intriga lui, pe care n-o puteam s-o trec cu vederea, m-am ispitit şi eu am făcut pe banul Mihai Domn al Ţării Româneşti; am judecat că e mai bun el decât ceilalţi păcătoşi de bei, care nu arată nici un semn nici de la tată nici de la mamă, numai păcătoşi (?) neciopliţi şi mincinoşi, şi argaţi şi nevrednici din toate punctele de vedere. Însă prin Banul Mihai s-a mulţumit nenorocita ţară, şi au mulţumit lui Domnezeu, care i-a învrednicit şi li-a dat un astfel de păstor bun şi creştin şi iubitor de săraci, şi cu frică de Dumnezeu, şi-au fericit pe părinţii mei răposaţii, care au ajutat cu ajutorul preabunului Dumnezeu şi cu puterea preacinstitului împărat, al împăraţilor împărat (care să trăiască mulţi ani) şi l-am făcut domn; care ţară îmi mulţumeşte mult pentru dânsul. E vrednic să păstorească un popor; mai bine el decât alţii. Numai cât dacă întrebi şi despre aceasta, Moldova o ţin şi pe dânsa pe numele Domniei-Tale până acum, căci, de mulţi gineri, mi-am făcut râs de viaţa mea şi de sufletul meu. Însă împăratul împăraţilor, care să trăiască mulţi ani, a poruncit să vii Domnia-Ta la Ţarigrad; deci, dacă Domnia-Ta ai gustat din toată inima şi din tot sufletul, nu eşti oprit acolo, şi ai năcaz, cată pentru Dumnezeu şi vină la Adrianopol, şi dă-mi de ştire să vin să mă întâlnesc cu Domnia-Ta, şi atunci desigur Moldova va fi a Domniei-Tale. Cu adevăr, nu zăbovi, ci cată şi hotărăşte în ceasul când vei primi scrisoarea mea căci şti că nu pot s-o ţin multă vreme, de vrăşmaşi, şi când ne-o oferă fă ce trebuie. Altceva nu este, decât domnul Dumnezeu să ne învrednicească a ne întâlni şi a vedea cinstita-ţi faţă şi a ne îmbrăţişa. Alta nu e; şi zilele Domniei Tale fie multe, împreună cu preaslăvitul meu fiu şi domnu, domnul ştefan voevod.

Andronic Cantacuzino şi fratele Domniei-Tale”

Cronicarul Balthazar Walter   despre lupta de la Călugăreni

       „Aşadară, la 1594, jură şi se legă pe capul său că are să le supună, şi, însoţit de mai mulţi paşi iluştri, pleacă cu oaste de 180.000, cu tot aparatul necesar la răzbel, asedie castele la râpa Dunărei din dreptul Giurgiului, restaura cetăţuia sfărâmată de români şi o întăreşte ... şi cu toate că Dunărea în acel loc e lată de un sfert de milă, fiind însă aproape de cetăţuie şi de insula situată în mijlocul apei, se apucă cu cel mai înflăcărat şi mai neostenit zel să arunce pe acel loc al Dunării un pod de vase. Mihai înainte de sosirea inamicului trimite muierea, copiii cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Transilvania; iese din Bucureşti cu oaste de opt mii şi merge de-aşi aşează tabăra la Măgureni, distanţă de două mile; aici se consultă cu căpeteniile oştirii asupra modului cum să poarte războiul mai înţelept şi mai fericit pentru ţară; după aceea mai o lună întreagă împiedecă inamicul la facerea podului, până la ce în urmă câteva mii de turci izbutesc a trece Dunărea la o depărtare de două zile din jos de Giurgiu, în timp ce alţii o treceau în vase în faţa Giurgiului. Atunci Mihai se vede constrâns a se retrage şi a păstra p? ai săi pentru luptele cele mari ce se apropiau; iară Sinan paşa, isprăvind în sfârşit podul apărat ca de o îngrămădire de cetăţuia din insulă şi de vasele cu oameni înarmaţi, aşezate de amândouă laturile lui, atinge malul Ţării Româneşti, îl ocupă, purcede înainte împreună cu ceilalţi paşi, cu oastea şi muniţiunea sa, şi în locul ce se chiamă Călugăreni, tare prin dealurile, pădurile şi râul său Neajlov, după ce trece trei poduri, se opreşte şi în depărtare de două zile de la tabăra lui Mihai îşi aşează corturile într-un loc potrivit şi mai sigur.
       Eroul nostru văzând că nu-i rămâne acum altă alegere decât să se lupte sau să fugă, cu inima plină de încredere sfătuit de ai săi, că mai bine să se lupte cu bărbăţie pentru mântuirea patriei şi a creştinătăţii decât să fugă cu ruşine. În următoarea zi de 13 august, înainte de revărsatul zorilor, iese la luptă cu oaste puţină, dar supt apărarea sfintei cruci, izbeşte în însăşi tabăra turcească cu atâta furie, încât nici fireasca poziţiune a locului nu-l împiedecă a sfâşia unul din corturile vrăjmaşului. Turcii într-o poziţiune mai norocoasă, superior prin mulţimea şi pregătirea lor de război, se lupta din toate puterile. Lupta ţine mai multe ore cu îndoială, care din doi va birui, în sfârşit turcii resping pe creştini pân la un sfert de milă, aceştia se retrag luptându-se neîncetat şi pierd 11 tunuri. Creştinii, abia 16.000, departe de a se putea asemăna cu numeroasa oştire a paginilor, deşi se văd constrânşi a se retrage, ei însă totdeauna se retrăgeau în şiruri dese în forma unui colţ militar spre şesul câmpiei, nu cumva să pătrundă duşmanul aici şi să-i împresoare; dealtmintrelea, pădurile şi dealurile încă împiedecau planul turcilor, locul de luptă de abia având lărgimea unui sfert de milă. Într-aceea tunurile turceşti fulgerau fără încetare, armele lor se năpusteau însă cu bărbăţie asupra micii oştiri creştine; era momentul când se cerea neapărat o mişcare eroică, o faptă măreaţă, care să cutremure inimile paginilor şi să înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai invocând ajutorul mântuitorului, apucă în mână o secure militară, se aruncă singur în şirul duşmanilor, loveşte în piept pe unul din căpitanii turci, taie în bucăţi pre altul, şi după o luptă de erou se întoarce la ai săi neatins. Căpitanul Kiral Albert, adunând pre ai săi fulgeră două tunuri drept în gloata cea mai deasă a inamicului şi o răreşte înfricoşat. În zadar cercau ienicerii a plini golurile prin focurile lor: căci îndată 200 transilvani, şi tot atâţia cazaci cu căpitanul lor Cocea, pedeştrii se reped cu înverşunare asupra-le tulbură ordinea, culcă la pământ şi taie oastea turcească, de la coaste-i loveşte cu bărbăţie Mihai cu ai săi, şi astfel îi confundă, încât de cu seară recâştigând cele 11 tunuri, îi mână bătându-i din dărăt ca turmele de vite, şi îi alungă în ruptul capului spre tabără. În această ameţeală a fugei turceşti Sinan paşa în fruntea taberei cade de pe podul Neajlovului, îi sar doi dinţi, şi se crede ferice putându-şi scăpa viaţa. Asan paşa se ascunde cu ruşine în desimea spinetului, de abia în următoarea zi se târăşte la ai săi. Iară paşa din Anatolia, cel din Zaiu, şi Heidar paşa şi alţi mai mulţi căpitani şi trei mii de oşteni fură tăiaţi, din creştini abia căzură câteva sute şi dacă întunericul nopţii nu împiedica pe Mihai, în acea fierbinţeală a luptei, fără îndoială era să frângă de tot puterea duşmanului şi să pună deodată capăt războiului.”

Cronicarul turc Kiatip Celebi descrie victoria lui Mihai Viteazul de la Giurgiu
       

       „Apoi ajungând în grabă la Giurgiu, s-a anunţat prin strigări să se facă un popas de trei zile. Din pricina zăpăcelii s-a luat măsura nechibzuită de a se încasa pengik1 de la vreo zece mii de harabale ce erau înşirate, deoarece mai înainte, când ostaşii islamici, făcând incursiunea în ţinuturile Ţării Româneşti, ajunseseră până la graniţa Ardealului şi luaseră multe mii de robi şi animale, le vânduseră cu un preţ de nimic în ordie ... În acest timp s-a primit ştirea că a sosit pe neaşteptate oastea duşmană a lui Minai cel rău2. Atunci s-a renunţat la acea dare şi noaptea oastea a fost lăsată să treacă. Până dimineaţa au trecut spre partea Rusciucului cortul vizirului, ordia şi ienicerii. De asemenea au trecut tunuri şi o parte a muniţiilor, dar restul poverilor au rămas, fiind părăsite. Când din cauza învălmăşelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu ştiau unii de alţii şi erau uluiţi de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie alaiurile duşmane care şi-au aşezat tabăra în şesul Giurgiului. Apoi, dând un atac asupra lucrurilor părăsite de turci, au început să le prade şi să le devasteze ... Stricând podurile cu tunurile, oastea şi bagajele care se aflau pe el au căzut în Dunăre; unii din oaste ducându-se pe apa Dunării strigau pe pod „ajută-ne Allah ...” Cea mai mare parte din muniţii şi tunuri fiind luate de duşmani, oraşul Giurgiu, de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat şi în acelaşi timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri şi pagube, încât o astfel de înfrângere nu se mai întâmplase în nici un secol ...”

       1  Dare în favoarea padişahului, care consta din a cincea parte din prada şi robii luaţi în campaniile militare.
       2  Denumire vădit tendenţioasă a cronicarului turc dată lui Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul caută să obţină sprijinul împăratului Austriei, Rudolf al II-lea

       „Noi, Mihail, voievodul părţilor Ţării Româneşti ale regatului Ungariei, şi sfetnic al sfintei majestăţi imperiale şi regale, Eftimie, arhiepiscopul Târgoviştei, Dimitrie, vornic, banul Mihalcea, clucerul Radul, Teodosie, logofăt, Andronic, vistier şi postelnic, Negre, spătar, Mirislău (Miroslav), logofăt, banul Calotă, sfetnicii şi dregătorii noştri, reprezentând întreaga Ţara Românească, dăm de ştire şi facem cunoscut prin scrisoarea de faţă la toţi cărora se cuvine, că, deoarece această provincie, Ţara Românească, zace de mai mult de o sută de ani sub jugul turcesc şi este supusă unei grele robii, noi, sătui de această lungă robie şi împinşi de evlavie şi dragoste creştinească, am hotărât să aducem această provincie în starea ei de mai înainte ... şi să cerem ajutorul şi ocrotirea maiestăţii sale imperiale. Fiindcă am hotărât să nu mai ridicăm spada pentru duşmanii nelegiuiţi ai crucii lui Hristos, ci pentru statul şi religia creştină, maiestatea sa imperială şi regală nu a refuzat să ne primească pe noi şi ţara noastră în slujba şi sub suzeranitatea sa, ba, dimpotrivă, a fost foarte bucuroasă să ne ajute pe noi cu generozitate şi grabnic şi a dat poruncă vrednicului de cinste şi luminatului domn ştefan Shuhay, episcopul de Vaţ, prefect al Camerei ungare din Pojon (Bratislava), şi lui Nicolae Istvanffi de Kissaszonflava, locţiitorul palatinului Ungariei şi căpitan al oraşului şopron, sfetnicii săi şi legaţi şi comisari cu depline puteri în Transilvania şi Ţara Românească, să se întâlnească cu noi şi, dacă s-ar ivi un prilej potrivit, să trateze şi să se înţeleagă cu noi despre modul şi rânduiala în care noi trebuie să trecem în slujba maiestăţii sale imperiale. Aceştia, după ce au terminat pe cât s-a putut afacerile Transilvaniei şi după ce au ocupat-o, ne-am întâlnit şi am încheiat şi s-au învoit cu noi şi cu boierii noştri de frunte, cu sfetnicii şi dregătorii noştri, reprezentând întreaga ţară; am pus şi am făcut jurământ solemn şi adevărat, mai întâi noi, apoi vrednicul de cinste Eftimie, arhiepiscopul Târgoviştei, şi boierii noştri, în biserica sfântului arhiepiscop Nicolae, situată pe dealul oraşului Târgovişte, capitala noastră, şi după ce ne-am înţeles asupra formei jurământului de a sluji cu credinţă maiestăţii sale imperiale şi regale, am încheiat şi ne-am înţeles după cum urmează.
       Întâi, maiestatea sa imperială, câtă vreme va ţine războiul acesta cu turcii, care e de acum în al şaselea an, ne va da şi se va îngriji să ni se numere de către oamenii şi vistiernicii săi, pentru a apăra ţara şi, dacă soarta ne va fi favorabilă, pentru a ataca pe duşman, plata a 5.000 de ostaşi în bani gata; pomeniţii domni comisari ne-au făgăduit să se străduiască şi să mijlocească pe lângă maiestatea sa să ne dea şi să ne plătească pentru alţi 5.000 de ostaşi, pe care noi i-am cerut în timp, sau să ne dea oameni în fiinţă, călăreţi sau pedestraşi, anume: vara numărul complet, iar iarna, numai jumătate. S-a mai convenit aceasta, ca plătitorul maiestăţii sale să le plătească şi să-i cerceteze în fiecare lună şi dacă, prin voinţa lui Dumnezeu, starea şi situaţia lucrurilor ar fi astfel încât să ne fie de trebuinţă atâta oaste, atunci să nu fie ţinută atâta oaste în zadar, nici să o plătească, ci o va întrebuinţa după împrejurări şi după cum va cere maiestatea sa imperială şi regală sau după cum va porunci prealuminatul arhiduce Maximilian. Iar cu această oaste noi ne vom sili din toate puterile ca în orice prilej să îndepărtăm pe turci şi pe alţi duşmani din Transilvania, Ţara Românească şi din părţile Ungariei, şi în aceste cazuri şi prilejuri de victorie noi ne vom potrivi în totul poruncii şi voinţei maiestăţii sale imperiale şi regale şi prealuminatului Maximilian. Dacă s-ar întâmpla să avem nevoie de mai multă oaste, cerută de împrejurări grele, maiestatea sa imperială sau, în numele său, prealuminatul arhiduce Maximilian, prea iubitul său frate, care de acum înainte va cârmui Transilvania în numele maiestăţii sale, va veni în ajutorul nostru cu oaste mai mare din Transilvania şi din alte locuri. Asemenea, dacă duşmanul ar izbi Transilvania sau părţile vecine ale Ungariei, noi vom da, dacă ni se va cere de maiestatea sa sau de Maximilian, cât mai mare ajutor, atât cu oastea pentru care primim plată cât şi cu oastea noastră muntenească, acolo unde va fi de trebuinţă şi, dacă va fi lipsă, vom merge şi în persoană. Tunurile, praful şi alte instrumente de război ni le va dă maiestatea sa imperială sau, în numele său, prealuminatul arhiduce Maximilian.
       Al doilea. Pentru ca să putem da acest ajutor cu cât mai multă râvnă şi dragoste şi pentru a putea sluji creştinătăţii cu toată credinţa, maiestatea sa ne-a dat nouă şi preascumpului nostru fiu, Petru, Ţara Românească, cu toate veniturile sale, drepturile şi hotarele sale ca să o ţinem şi să o stăpânim în vecie, şi ne-o dăruieşte ca unor slujitori supuşi credincioşi ai săi, precum şi descendenţilor noştri în linie dreaptă şi bărbătească, fără ca să fim datori a plăti vreun tribut sau vreo dare, cu toate acele libertăţi şi privilegii cu care am stăpânit-o şi am ţinut-o şi până acum, totuşi astfel, ca atât noi cât şi succesorii noştri vom da în fiecare an maiestăţii sale, ... ca stăpânului şi regelui nostru, un dar de cinste, după căderea şi cuviinţa maiestăţii sale şi a noastră. Bunurile noastre proprii sau cele ale fiului nostru, moştenite sau dobândite cu banii noştri, le vom lăsa moştenire, după voinţa noastră, moştenitorilor pe care îi vom alege şi vom putea hotărî în chip liber de dânsele, după voinţa noastră.
       Al treilea. Iar dacă s-ar întâmpla ca eu şi fiul meu să murim fără urmaşi în linie bărbătească, ferească Dumnezeu !, maiestatea sa imperială şi succesorii săi vor îngădui ca Ţara Românească să aibă voievod sau principe băştinaş şi de aceeaşi lege ca şi până acum, astfel, totuşi, ca dreptul numirii să fie lăsat maiestăţii sale imperiale şi urmaşilor şi moştenitorilor săi, iar maiestatea sa şi urmaşii săi cu acest prilej vor alege şi vor întări ca voievod pe acela care va fi ales şi propus de boieri, de stările ţării, cu învoiala tuturor. Ceea ce zişii comisari ne-au garantat.
       Al patrulea. Zişii domni comisari imperiali ne-au încredinţat, în numele împăratului, că maiestatea sa ne va da nouă şi urmaşilor noştri o cetate în Transilvania sau Ungaria cu veniturile ei, îndestulătoare pentru a putea trăi cinstit.
       Al cincilea. Pomeniţii domni comisari au hotărât ca fugarii care vor fi comis o trădare sau orice altă fărădelege în Ţara Românească şi caută azil în Transilvania sau Ungaria să nu mai fie primiţi în oraşele şi cetăţile Transilvaniei şi ale părţilor învecinate, ci ne va fi chiar permis de a-i urmări şi a-i prinde oriunde se vor găsi; de asemenea, ne vor fi înapoiaţi ostaşii, călăreţii şi pedestraşii care, după ce-şi vor fi primit leafa, ar cuteza să fugă pe ascuns.
       Al şaselea. În ceea ce priveşte comerţul negustorilor din Ţara Românească, s-a stabilit ca în viitor să aibă slobodă voie să facă negoţ în Transilvania, întrucât nu ar fi cu vădită pagubă pentru oraşele din Transilvania şi nu ar lovi în privilegiile lor, fiind datori a plăti însă vămile legale. Negustorii transilvăneni, unguri sau germani, au voie slobodă de a aduce în Ţara Românească sau de a exporta de acolo orice marfă vor voi, de asemenea, plătind vama dreaptă.
       Al şaptelea. Cât priveşte religia, maiestatea sa imperială şi regală ne garantează exercitarea paşnică a legii noastre şi promite nici slujbele bisericeşti ale episcopilor şi preoţilor noştri a le opri, nici a ne sili pe noi, staturile şi stările ţării noastre să treacă la altă lege.
       Al optulea. Boierii şi ostaşii acestei ţări care au săvârşit fapte vrednice pentru creştinătate şi maiestatea sa imperială şi regală şi-i vom recomanda noi, vor fi trataţi cu cinste. De asemenea, solii şi trimişii pe care îi vom trimite la maiestatea sa imperială şi regală şi prealuminatul arhiduce Maximilian vor fi primiţi fără întârziere în audienţă şi le va da un răspuns vrednic de cinste şi de misiunea lor şi vor fi trataţi în mod cuviincios.
       Aceasta am întărit prin aceste scrisori, învestite cu propria noastră semnătură şi cu sigiliul nostru autentic.
       Făcut şi dat în biserica preafericitului arhiepiscop Nicolae, aşezată pe dealul oraşului nostru Târgovişte, la 9 iunie, anul domnului 1598 şi al 23 al domniei maiestăţii sale ca împărat al Germaniei, al 26 ca rege al Ungariei şi al 23 ca rege al Boemiei.”

Cronicarul maghiar contemporan ştefan Szamoskozy despre lupta de la şelimbăr

       „Lupta se dădu pe întinsa câmpie dintre oraşul Sibiu şi comuna şelimbăr. Întinderea celui şes e astfel împărţită pe vechea albie a Cibinului, încât partea dinspre şelimbăr pare mai aplecată, iară cea de către Sibiu mai ridicată. Distanţa de 4 000 de paşi (între Sibiu şi şelimbăr). Mihai se aşează spre sud-est, iar cardinalul în partea opusă spre apus cătră râul Cibin. Judecând după aceste condiţiuni topografice, prevedem, fără să ne fi înşelat – că desfăşurarea luptei va fi mai curând în folosul valahului, decât al ardelenilor. Pe de altă parte, cardinalul cu armata sa ocupă partea mai aplecată, care era închisă de oraşul şi râul Sibiului, Mihai cuprinse cu oştirile sale locurile parte pe din jos, parte de din sus de şelimbăr, cari adică sunt mai în apropierea munţilor de deasupra Sibiului şi şelimbărului, aşa că dacă s-ar fi cumpănit foloasele s-ar fi văzut că voievodului sau norocul îi dădu un loc mai prielnic, sau dânsul şi-l alesese după propria sa chibzuială în contra mai jos aşezatului Andrei. Încolo aşeză în faţă-i cardinalul cam 1.000 călăreţi din oastea sa. Cu aceştia împreună mai fură trimişi înainte încă trei sute de polonezi uşor înarmaţi prevăzuţi cu arcuri şi praştii şi cu săbii de aramă. Aceşti ostaşi ai săi erau conduşi de nobilul polon ... Pe toţi aceştia îi conducea Moise Szekely, singurul bărbat credincios şi statornic, acela care mai apoi plăti cu moartea râvna de stăpânire asupra Transilvaniei. La dreapta acestora erau pedestraşii luaţi din garnizoane şi trimişi de saşi, conform obiceiului în număr de 800. Flancul acesta era dat spre apărare lui ştefan Lazăr, straşnic luptător şi distins în mod deosebit în războaiele lui ştefan1, regele Poloniei cu ruşii. Le aceştia se mai alătură vestitul căpitan de pedestraşi din Braşov, ungurul Gheorghe Aradi. În stânga erau aşezaţi 600 de soldaţi pretorieni numiţi după uniforma lor, albaştrii şi împodobiţi cu toate distincţiile, pe care acest soiu de armată le putea câştiga. Căpetenia acestora era Mateiu Perusith, viteaz, îndărătnic şi brav, care de la început fu ales de principele Andrei, ca apărător al principatului ... Pe urma acestui rând împărţit în trei călca o armată auxiliară de aproape 500 călăreţi, în fruntea cărora erau puşi Petru Huszar, ştefan Tahi ... Acestora le încredinţa Andrei la aripa dreaptă întreaga conducere ... La aripa stângă a acestora se încopcie Andrei Barcsai, banul lugojean cu puternica-i companie de călăreţi ... În dreapta, tot atâţia pedestraşi aleşi din ţărănime şi altă amestecătură de oameni strânsă laolaltă – precum se zice – de la „porţile” comitatelor ... Întreaga linie era închisă după aceştia de la spate de falanga compusă din oamenii şi nobilimea comitatelor, care – după cum dovedi sfârşitul luptei – intrară în vârtejul încăierării mai curând cu o vitejie prefăcută, decât cu suflet războinic, căci mulţumiţi, au fost gata de a-şi întuneca faima ostăşească de odinioară, decât de a se lupta cu mai multă bărbăţie ... Un oarecare italian a pus pe seama cardinalului 8.000, iar pe seama lui Mihai de două ori atâta oaste.
       Încolo însuşi principele supraveghia la stânga falangei dintr-un loc mai ridicat toate întâmplările, care ar fi putut fi create de soarta încăierării. şi ca ai săi să cunoască locul aşezării lui, prezenţa-i era trădată printr-un mai înalt steag, care purta litera „A”, pregătit anume pentru aceasta. El se văzu că a îmbrăcat o hlamidă roşie în felul uniformei militare şi potrivită staturii sale ... Armata voievodului era astfel orânduită, că la stânga care corespundea din faţa aripei drepte a lui Andrei stătea Baba Novac eu voluntarii săi. În dreapta era cavaleria sârbilor. În mijloc se găsea armata ungurească, în care voievodul îşi puse înainte de luptă nădejdea într-un sfârşit cu izbândă ... După aceştia urmau cazacii, polonezii şi cavaleria puternică a românilor şi în sfârşit însuşi voievodul cu rezerva şi cu o mie de secui, unde aparţinea şi întreaga ceată a boierilor. După ce se puseră la cale în felul acesta, s-a suflat în trâmbiţe şi tunurile dimpreună cu toate maşinăriile începură să împrăştie moartea, văzduhul întreg se umplu de strigăte, de răcnete, de zdrăngănitul săbiilor îngrămădite, în sfârşit de pucioasă, de ciocnirea grozavă a suliţelor, ce strălucea printre tunuri. Toate se umplură de fiorul omorului şi al prăbuşirei, iar valahul fără îndoială că ar fi putut să se dezlănţuie mai vehement asupra ardelenilor, dacă ar fi avut tunari pricepuţi în acea meserie, pentru că era aşezat într-un loc mai potrivit pentru luptă şi pentru punerea în acţiune a artileriei. Căci pricinui mai multă spaimă decât pustiire cu ghiulelele lui aruncate de mai sus, care zburau pe deasupra liniei de bătaie, sau atingeau numai vârfurile suliţelor.
       Abia se încăierară, când unul dintre cei ce stăteau pe loc anume Daniil Zalasdi, român de origine, aducându-şi aminte de pecetea sufletului şi trupului său ... trecu la valahi, din pricină necunoscută ... Primul atac îl făcu Baba Novac în fruntea cetelor sale în contra lui ştefan Lazăr care se afla în faţa lui, cu mai multă vitejie decât putere, însă pe lângă toate străduinţele ce-şi dăduse, fu silit să se retragă, respins de cetele acestuia. Mihai îi trimise în ajutor o puternică ceată de călăreţi voinici, prevăzuţi cu lănci, trupe care sunt foarte potrivite pentru respingerea atacurilor violente. Erau ungurii şi secuii, pe care-i conducea Gheorghe Mako. Aceştia îmbărbătară soldaţii gata de luptă şi retragere şi întorcându-şi caii spre cardinal şi spre ştefan Lazăr se năpustiră asupra lor, împărţindu-se în două părţi. Parte se deslănţuiră asupra pedestraşilor, cari siliră pe Baba Novac să se retragă, îi măcelăriră cumplit, călcând pe unii cu copitele cailor, împungând  pe alţii cu lăncile. Acolo pieri şi ştefan Lazăr, aşternându-se morţii... Cealaltă parte a oştirii voievodului năpădi asupra aripei lui Moise, care se afla în faţă. Aici se săvârşi mare măcel, căci fiind punctul principal al încăierării, din amândouă părţile se luptau cu eroism şi cădeau din ambele părţi istoviţi de răni ... Totuşi luptându-se un răstimp cu egale puteri, Mihai trimiţând un mănunchi de oameni soldaţilor săi spre ajutor, Moise fu respins de către Mako şi pierdu multă lume în această retragere. Aici fu răpit un steag împodobit cu insignele bathoreştilor ... Petru Huszar cu gândul să îndrepte situaţia disperată a lui Moise grăbi să-i dea ajutor cu voinica-i oaste de călăreţi ... şi năvălind asupra trupelor lui Mihai le împrăştie şi le respinse înapoi. Soldaţilor, ce se aflau în retragere, însuşi Mihai sărindu-le în ajutor cu restul călărimii sale ungureşti şi sârbeşti şi cu toată falanga sa puternică, nu numai că-i salva pe unguri (din oastea sa) şi pe sârbi, dar după multă vărsare de sânge îi sili să se retragă. Mihai îmbărbăta pe ai săi să folosească tot momentul şi să exploateze cât mai mult succesul ... Gaspar Corniş, căruia i se încredinţase din partea cardinalului conducerea întregii armate... fu prins pe neaşteptate şi dus la voievod. Toţi se înfiorară la auzul captivităţii nebănuite şi-şi făcură gânduri rele despre căpetenia supremă. Era la trei ceasuri d.m., când Andrei, luptându-se fără nădejde, după ultimul impuls al valahului, îndepărtând de la sine orice speranţă de a mai îndrepta situaţia, a ieşit din luptă şi a luat-o la fugă ... şi aproape în acelaşi timp şi polonii cardinalului părăsind oastea transilvănenilor, nemaiaşteptând mai departe nici un sfârşit al luptei, trecură din tabăra principelui Andrei la conaţionalii lor, care slujeau valachului ... Oricum se înfăţişează aceste împrejurări comparate, aşa se întâmplă că valachul birui, iar cardinalul rămase biruit ... Plecară în această luptă dintre ardeleni aproape toţi cei nobili, iar dintre ostaşii de rând asemenea din amândouă părţile cam două mii ...”

       1 Se referă la ştefan Bathory fostul principe al Transilvaniei ales rege al Poloniei în 1575

Hrisov unde Mihai foloseşte titulatura de domn al celor trei ţări româneşti

       „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Ungro-vlahiei şi voievod al Ardealului şi domn al Ţării Moldovei. Iată domnia mea m-am milostivit şi am miluit sfânta noastră, rugăm mănăstirea Bistriţei cu desetina de albine din toate satele, de la toţi vecinii sfintei mănăstiri, ca să aibă a lua desetina rugătorii noştri egumenul şi cu călugării de acolo, cum a fost obiceiul din veac şi cum au fost miluiţi şi de domnii dinainte, aşa să le fie dat şi de domnia mea acea desetina, cum scrie sus, din satele sale şi ţinutul Neamţului ...

       Scris în Iaşi, anul 7108 (1600) iulie 27
       +  Însuşi domnul a zis
       +  ştefan logofăt a învăţat
       +  Rusul (a scris)”

Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul purtând şi semnătura autografă „Io Mihail Vodă”


       
„şi hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească.”



Mihai Viteazul povesteşte sfârşitul stăpânirii sale în Transilvania

        „Basta trimisese scrisori prin toate cetăţile Transilvaniei, ca toate să se ridice contra mea ; şi eu nu ştiam nimic. În vremea aceea mi se spune că Sigismund a venit de s-a împreunat cu ardelenii şi cu polonii ; atuncea am bănuit că vor să se unească cu Basta şi că nu se vor bate, şi atunci eu, spre mai multă siguranţă faţă de Basta, mă ridicai de unde eram şi plecai dorind să mă unesc cu el, însă a treia zi se năpustiră asupra mea ardelenii, nemţii, ungurii şi Basta, pe care eu îi aşteptam într-ajutor contra vrăşmaşilor Măriei Sale împăratul. Acum oricine poate vedea prin ce trădare m-au ruşinat şi m-au păgubit înaintea Măriei-Sale împăratului şi a toată creştinătatea. Atunci eu, văzând că lucrurile tind spre un sfârşit rău, mă retrasei cu acea puţină călărime ce o aveam şi plecai spre Făgăraş şi văzând toată ţara sculată asupra mea, mă gândi că se face din porunca Măriei-Sale împăratului. Iar după ce mă alungară, vreo nouă mii de secui ascunşi în nişte coteţe, fură chemaţi cu jurământ de credinţă şi ieşind, după ce-i despoiară, fură tăiaţi în bucăţi cu toţii, fără a lăsa pe vreo unul în viaţă ; pe urmă au venit în Alba Iulia, unde pe toţii italienii, grecii, românii, sârbii, cu familiile lor până la pruncii de ţâţă, pe toţi îi trecură prin ascuţişul săbiei şi se duseră la spitale, unde făcură acelaşi lucru şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte, au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de ai mei şi le-au zvârlit afară ; aşa neomenie nu au făcut nici păgânii. Când am ajuns la Făgăraş, m-am întâlnit cu oamenii mei, care veneau din Moldova, cei mai de aproape, şi ne-am înţeles să mă răzbun de ruşinea suferită fiind gata fiecare a muri pentru mine. I-am îndemnat să se liniştească, nefiind cuvenit să mergem noi asupra domnului meu şi atunci m-am ridicat din Făgăraş şi m-am dus sub munţii Braşovului, de unde am trimis soli la G. Basta, ca să aflu cauzele celor întâmplate, iar Basta îmi trimise pe Sebastian Sisholi şi Miclens Vihes, care cerură ca din nou să jur să le dau pe fiul meu spre a-l trimite la Măria-Sa, şi-mi aduseră scrisori de jurăminte, pe care le am încă astăzi. Mai voiau ca eu să le trimit soţia cu toată „familia şi visteria mea, ceea ce nu întârziai s-o fac şi astfel îmi trimisei toate lucrurile în mâinile lui Giorgiu Basta, ştiindu-l omul Măriei-Sale, iar după ce ne jurasem şi le trimisesem familia mea ca ostatecă, mă rugai de el ca să-mi dea ajutor ca să pot face faţă duşmanului. Mi s-a promis şi mi-am trimis pe acel trădător, Moise Secuiul, care a venit şi a dat buzna pe oamenii mei şi i-a tăiat. După aceea am trimis mulţi dintr-ai mei la Gheorghe Basta, înştiinţându-l despre multele lucruri, cari erau în mâinile lui Moise, care nu le lăsa să treacă, reţinându-le pe toate.
       După aceea intrând eu în Ţara Românească, mă văzui înconjurat din toate părţile de duşmani ; pe de o parte polonii, moldovenii1 şi tătarii, de alta turcii, de cari era plină ţara ; şi cu toţii mă lovii de vr-o câteva ori. La urmă, văzând că nu pot oprii atâţea duşmani, trimisei toată artileria mea la Moise Secuiul, ca s-o dea lui Gheorghe Basta, care însă mai voinic o dădu în mâinile duşmanului. Apoi, în sfârşit, slobozii pe ostaşii mei, nemaiavând cu ce să-i ţin şi alesei pentru mine numai 10.000 de călăreţi şi plecai cu ei spre Ţara Românească de jos şi mă dusei până la Dunăre, unde-l fiăsii pe sangeacul Vidinului cu 4.000 de turci, întorcându-se cu mulţi robi şi vite ca să-i treacă în Turcia, şi după ce am ajuns aproape de el, mai curând dorind moartea decât învingerea, a vrut Dumnezeu să-i taie pe toţi în bucăţi şi să nu scape nici unul ; şi a căzut şi sangeacul, al cărui steag îl dusei cu mine la împăratul. şi după ce am făcut acest din urmă serviciu creştinătăţii, am plecat să vin la picioarele Măriei-Sale, trecând prin Ardeal, şi astfel din mila lui Dumnezeu am intrat în ţara Măriei-Sale cu vreo 7.000 de călăraşi.
       Acuma, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat 7 ani de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am luat de la turci 100 de tunuri şi am ocârmuit trei ţări; Ţara Românească, Transilvania şi Moldova şi le-am supus Măriei-Sale împăratului 20.000 de oameni de luptă, pedeştrii sau călări, cu cari am fost totdeauna gata să slujesc Măriei-Sale. Acuma am ajuns la acest sfârşit, pierzând tot ce câştigasem din zilele tinereţii până la bătrâneţe şi ţări şi averi şi soţie şi copii; şi dacă le-aş fi pierdut din pricina duşmanilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de duşman, nu m-ar durea atâta cât mă doare fiindcă au fost făptuite de aceea, de la care nădăjduiam şi aşteptam ajutor şi razim; dar Dumnezeu le vede. În vremea aceasta oricine poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am purtat războiul foarte mult timp, eu însumi cu sabia în mână, fără ca să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră, unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă. şi fiind eu în acele ţări îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli peste măsură la creştinătate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut îndemnat de cineva, ci spre a căpăta eu un loc şi un nume în creştinătate, am părăsit toate prieteniile ce le aveam.
       Astfel rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, şi ţări şi averi şi soţie şi copilaşi şi în sfârşit tot ce aveam pe lume.”

       1 Se referă la unii boieri moldoveni.

Relatarea unui cronicar contemporan despre moartea lui Mihai Viteazul

        „Iar când fu într-o dimineaţă, văzu Mihai-Vodă oastea nemţească venind cătră cortul lui, unii călări, alţii pedestri, şi socoti Mihai-Vodă că aceştia sunt ajutoriu lui, şi nimica de dânşii nu se temea. Iar ei, procleţii, nu au fost ajutoriu, ci vrăjmaşi. şi dacă văzu că sosesc, eşi Mihai-Vodă din cortul său înaintea lor vesel şi le zise: „bine aţi venit voinicilor, vitejilor” !
       Iar ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase, ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrab îi tăie capul. şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici se îm-prilegise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat. Că aşa au lucrat pisma încă din începutul lumii, că pisma a pierdut pre mulţi bărbaţi fără de vină, ca şi acesta. Căci era ajutoriu creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru el, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui; iar diavolul cel ce nu va binele neamului creştinesc, nu l-au lăsat. Ci iată că meşteşugurile lui au intrat prin inima celor răi, hicleani, până-l deaderă şi morţii, şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos Ţara Românească, săraci de dânsul. Pentru aceasta dar cade-se să blestemăm ... pre Basta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti de au ucis pre Mihai-Vodă, făr de nici o vină. Unii ca aceia să fie anatema. Adevăr, acel Basta, încă şi-au luat plata de la împăratul Rudolful, că l-au belit de viu la foaie – precum scrie, că cine sapă groapa altuia el cade într-însa. Până aici s-au sfârşit toată viaţa răposatului Mihai-Vodă şi au domnit Mihai Vodă ani zece.”