••• Surse istorice primare  •••  

       1.  Tratatul de alianţă dintre Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund de Luxemburg (7 martie 1395, Braşov).
       2. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil despre luptele lui Mircea cel Bătrân cu turcii.
       3.  Tratatul dintre Alexandru cel Bun şi Vladislav al II-lea regele Poloniei (25 mai 1411, Roman).
       4.  Antoniu Bonfiniu, despre originea şi personalitatea lui Ioan de Hunedoara.
       5.  Tratatul de alianţă dintre Bogdan al II-lea, domnul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, guvernatorul Transilvaniei (11 februarie 1450, Roman).
       6.  Descrierea lui Laonic Chalcocondil a războaielor duse de Iancu de Hunedoara cu turcii. Cronicarul insistă îndeosebi asupra luptei de la Belgrad (1456) în care armata turcă condusă de Mohamed al II-lea va suferi o înfrângere categorică.
       7.  Ţara Românească în timpul lui Vlad Ţepeş. Consolidarea domniei şi luptele cu turcii.
       8.  Cronica anonimă „Povestire despre Dracula Voievod” descrie domniile lui Vlad Ţepeş (1456–1462 şi 1476). Autorul ei adoptă opinia defavorabilă a saşilor despre domnul Ţării Româneşti.
       9.  Grigore Ureche despre începutul domniei lui Ștefan cel Mare (1457– 1504).
     10.  Privilegiul acordat de Ștefan cel Mare negustorilor braşoveni de a face comerţ cu Moldova din care rezultă varietatea produselor (13 martie 1458, Suceava).
     11.  Cronicarul polonez Jan Dlugosz despre lupta de la Baia (1467) dintre armata moldoveana condusă de Ștefan cel Mare şi cea a regelui Matei Corvin.
     12.  Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către ţările învecinate în care le aduce la cunoştinţă victoria de la Vaslui (25 ianuarie 1475, Suceava).
     13.  Cronicarul turc Tevarih-I Ali-I Osman despre expediţia turcilor în Moldova în 1475 şi înfrângerea lor de către Ștefan cel Mare.
     14.  Pentru a avea sprijin în lupta împotriva turcilor Ștefan cel Mare a încheiat un tratat de prietenie cu regele Ungariei Matei Corvin, întrucât cererile sale adresate Apusului au rămas fără ecou (12 iulie 1475, Iaşi).
     15. Solia lui Ioan Ţamblac, unchiul lui Ștefan cel Mare către veneţieni prin care viteazul domn al Moldovei solicită sprijinul apusenilor în luptele sale cu turcii (8 mai 1478).
     
16.
Ștefan cel Mare scrie brăilenilor să primească pe Mircea ca voievod al Ţării Româneşti (5 martie 1481).
     17. Letopiseţul de la Bistriţa despre luptele lui Ștefan cel Mare cu polonii.

Tratatul de alianţă dintre Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund de Luxemburg

       „Noi, Mircea, voievodul Ţării Româneşti, duce al Făgăraşului şi ban al Severinului, facem cunoscut tuturor celor ce vor vedea scrisoarea de faţă sau vor avea ştiinţă de ea în alt chip că, deoarece prealuminatul principe şi domn, domnul Sigismund, din mila lui Dumnezeu slăvitul rege al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei etc, margraf de Branderburg etc, a arătat faţă de noi osebita bunăvoinţă a maiestăţii sale de când ne-a cunoscut (odată) cu prielnicul şi cu prietenescul său sprijin şi ne-a dat nouă, de la sine şi cu toată milostivirea, dragostea sa şi ne-a ajutat mai ales împotriva acelor cumpliţi şi vicleni fii ai minciunii, vrăjmaşi al numelui lui Hristos şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri, turcii, purtându-se cu noi totdeauna şi în (toate) împrejurările cu bunăvoinţă şi cu bunătate, de aceea noi, din îndemnul numai al nostru, fără a fi siliţi şi nici strâmtoraţi (de nimeni), sub jurământul nostru de credinţă şi al boierilor noştri, făcut de noi mai înainte aşa cum se cuvine, am jurat şi juruim zisului domn, regele, prin rândurile de faţă, a păzi şi a ţine cu sfinţenie cele mai jos scrise.
       Și anume, mai întâi ca noi, (atunci) când şi de câte ori de acum înainte domnul (nostru), regele, va merge cu oştirea sa, el însuşi împotriva turcilor pomeniţi sau împotriva oricăror altora ce ţin cu ei, atunci să fim ţinuţi şi datori a merge cu dânsul, de asemenea noi înşine împotriva noastră. şi dacă domnul, regele nu ar merge el însuşi, ci ar trimite numai oştirea sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi datori de asemenea să trimitem numai oştirea şi pe oamenii noştrii împotriva acelora, dimpreună cu oştirea domnului rege. Totodată (să fim datori) a da pomenitului domn, rege şi oştirii lui şi oamenilor pe care îi va aduce cu sine (la război), dacă va merge el însuşi acolo, iar dacă nu va merge, atunci oştirii şi oamenilor pe care-i va trimite, cum se spune mai sus, împotriva acelora, în părţile Dobrogei, sau pe orice alte pământuri, cetăţi, ţinuturi, trecători, limanuri şi în orice alte locuri supuse stăpânirii şi ascultării noastre, slobodă, paşnică şi sigură trecere şi hrană totdeauna potrivită pentru banii lor, atât când vor merge într-acolo, şi cât vor sta acolo, şi se vor retrage de acolo, cât şi la întoarcerea lor acasă.
       De asemenea, când şi de câte ori se va întâmpla ca domnul rege să meargă, cum se spune mai sus, în pomenitele părţi, cu zisa lui oştire şi cu oamenii lui, şi cu ajutorul nostru, să ia, să pună stăpânire, să redobândească sau să aibă într-un fel oarecare oraşe, pământuri, cetăţi întărituri, trecători, limanuri, ţinuturi sau orice alte locuri şi, din pricina aceasta, să rămână şi să întârzie acolo el însuşi, atunci şi noi cu oştirea, oamenii şi cu toată puterea noastră să fim ţinuţi şi datori a rămâne şi a întârzia acolo noi înşine, cu zisul domn rege, aşa cum va face el şi cit timp va rămâne el (acolo). Iar dacă domnul rege ar trimite acolo numai oştirea sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi datori a trimite cu oştirea zisului domn rege numai oştirea şi pe oamenii noştrii, dar destul şi în stare să se împotrivească duşmanului şi puterii părţii potrivnice şi să păstreze şi să apere împotriva acelora (acele locuri) pe care el cu ajutorul lui Dumnezeu, se va întâmpla să le ia, să pună stăpânire, să le dobândească sau să le aibă, cum se spune mai sus, în părţile acelea, în orice chip (ar fi). şi, în sfârşit, când va fi de trebuinţă, de pildă când puterea duşmanului şi a părţii potrivnice ar fi aşa (de mare), noi atunci, chiar şi în lipsa domnului rege, să fim ţinuţi şi datori, acolo, cum se spune mai sus, a ajuta noi înşine, cu oştirea, pe oamenii zisului domn rege şi a le da sprijin şi ajutor, spre a păstra şi apăra împotriva oricui în locul zisului rege (locurile) pe care el le va lua, pe care va pune stăpânire, le va dobândi şi avea, cum se spune mai sus.
       De asemenea să fim ţinuţi şi datori a da şi a trimite, tot din stăpânirea noastră, pomenitului domn rege, oştirii lui şi oamenilor sus-amintiţi, pe care el îi va aduce cu sine sau îi va trimite, cum se spune mai sus, în acele părţi, hrană potrivită pentru banii lor şi totdeauna îndeajuns când, de câte ori şi în orice fel va fi nevoie spre a sprijini, păstra şi a apăra, a lua, a pune stăpânire, a dobândi cele de mai sus.
       De asemenea, când şi de câte ori se va întâmpla ca pomenitul domn rege să meargă el însuşi sau să trimită numai oştirea şi pe oamenii lui în acele părţi prin altă parte decât prin ţinuturile supuse stăpânirii noastre, precum ar fi dincolo (de Dunăre) şi pe lângă Dunăre, prin locuri învecinate cu ţara noastră şi cu Dunăre, atunci noi, când şi de câte ori se va întâmpla, cum se spune mai sus, ca ei să treacă pe lângă Dunăre, să fim ţinuţi şi datori a trimite şi a pune să li se dea peste Dunăre hrana potrivită, cum se spune mai sus, cu banii lor, ori în ce fel se va putea ajunge la dânşii cu această hrană.
       De asemenea, dacă, cu voia lui Dumnezeu, care rânduieşte toate, s-ar întâmpla ca cineva din oştirea şi dintre oamenii zisului domn rege să se îmbolnăvească, să fie rănit sau împiedicat în vreun fel oarecare în fiinţa lui, aşa încât să fie numaidecât nevoie ca, din pricina aceasta, acela să rămână şi să întârzie acolo, atunci acela să poată rămâne, întârzia şi sta acolo în chip liber, paşnic şi sigur, până când îi va plăcea, fără vătămare, pagubă, împiedicare şi supărare de nici un fel, fiinţa, lucrurile şi bunurile acestuia rămânând totdeauna neatinse, iar scrisorile, oricare ar fi şi în orice chip făcute şi date, între zisul domn rege şi noi, până acum sau altădată, despre şi cu privire la aceasta rămânând în toată tăria şi trăinicia lor prin mărturia acestei scrisori a noastre. Spre mai mare învederare şi neîndoială că cele de mai sus se vor păstra cu sfinţenie de noi, aşa cum se arată mai sus, am dat pomenitului domn rege această (scrisoare) pecetluită cu pecetea noastră cea mică, în lipsa celei mari, făgăduind a-i da alta tot asemenea şi în acelaşi cuprins (întărită) cu pecetea cea mare atârnată.”

Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil despre luptele lui Mircea cel Bătrân cu turcii 

       „Baiazid cum a aflat că împăratul romanilor Sigismund vine asupra lui şi că e pe drum cu multă armată, şi-a luat toată oastea, şi din Europa şi din Asia, şi a pornit în contra lui spre Istru în marşuri foarte repezi, pe cât putea. Dar când îşi aşezase tabăra la patruzeci de stadii de Istru, celţii  fiind mândri şi nesocotiţi ca de obicei, voiau ca numai lor să le aparţină victoria şi, greu înarmaţi, au atacat ei mai întâi, ca şi cum să-i zdrobească dintr-o dată pe barbari. Ridicându-se însă luptă grea, celţii sunt înfrânţi şi luând-o la fugă din răsputeri şi fără nici o ordine, cad dintr-o dată peste oastea lor însăşi, în timp ce turcii se ţin pe urma lor. Aici amestecându-se, cum erau strâmtoraţi de turci, o iau deodată cu aceştia la fugă şi peonii   şi germanii. Căutând în grabă să treacă peste Istru, multă armată s-a prăpădit în fluviu. şi mult omor s-a făcut, celţii şi peonii fiind ucişi de duşmani; şi a fost prins generalul conducător al burgunzilor şi alţi nu puţini din peoni şi celţi.
       Iar Sigismund trecând prin cea mai mare primejdie şi scăpând să nu fie el cel prins, s-a urcat pe fluviu într-o tiremă şi a plecat pe apă la împăratul elinilor în Bizanţ. şi ajungând să stea de vorbă cu împăratul Bizanţului şi intrând la el, ori de câte ori voia, a plecat pe mare acasă ...
       Asupra acestui Mircea care a început întâi mai înainte război, plecând cu armata asupra barbarilor împreună cu împăratul romanilor Sigismund, Baiazid a lui Amurat, găsindu-i vină, a pornit cu război; şi trecând peste Istru, mergea înainte robind ţara. Dar Mircea strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui şi să dea lupta, ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii. Mai după aceea însă se ţinea şi dânsul cu armata pe urma lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit. şi ţinându-se pe urma lui, săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupta, când vreo unitate duşmană rupându-se, se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau la prădat vite; şi aşa cu foarte mare îndrăzneală se ţinea de armată. Ţinându-se de urma lui Baiazid, se lupta într-una cu dânsul în chip strălucit. şi se zice că armata fiind în cale, se ţinea strâns în urma ei punând-o, la mare suferinţă, şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune. De aceea, slujitorul său Brenez a dat cu părere să-şi aşeze oastea în tabără şi aşa să ferească ; şi de atunci Brenez pe urma acestui sfat avea mare trecere la împărat şi, pus în fruntea oştirii de împărat, a ajuns la mare putere. Atuncea aşadar Baiazid s-a adăpostit acolo în tabără, rămânând pe loc ziua aceea ; a doua zi însă a trecut armata peste Istru în chipul cel mai sigur, pe cât se putea.”

Tratatul dintre Alexandru cel Bun şi Vladislav al II-lea regele Poloniei

       „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru-Voievod, domnul ţării Moldovei, împreună cu panii noştri, facem cunoscut cu această carte a noastră celor de faţă şi viitorii, cui îi va fi de trebuinţă să ştie, tuturor împreună, că dorim cu credinţa şi cu dreptatea noastră să arătăm supunerea noastră şi jurămintele noastre măreţului şi strălucitului şi preaputernicului Vladislav, marelui crai al Poloniei, domnitorului nostru, pe care i le-am făcut şi am sărutat crucea şi cărţile noastre şi ale panilor noştri, cu care împreună ne-am legat în scris, şi cu panii noştri, coroanei sale şi crăiei sale, că nu vom fi niciodată împotriva sa şi nici împotriva coroanei lui polone. Ci vom sta în ajutor lui şi coroanei sale, când va fi nevoie, fără înşelăciune şi fără viclenie, împotriva craiului unguresc şi împotriva fiecăruia din duşmanii săi. Și cine i-ar fi vrăjmaş, acesta este vrăjmaş şi nouă şi stăm pe lângă dânsul în nevoile lui, ca şi în nevoile noastre.
       Dacă cumva craiul unguresc ar porni contra domnitorului nostru, contra craiului Poloniei, Dumnezeu să-l păzească de aceasta, atunci şi noi vom pleca contra ţării sale, contra ţării craiului unguresc, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să facem ce vom putea mai bine ca să lucrăm pentru interesul domnitorului nostru, craiul Poloniei. Iar dacă ar pleca craiul unguresc asupra mea, a lui Alexandru-Voievod, şi asupra ţării mele moldoveneşti, atunci domnitorul nostru, craiul Poloniei, ne va apăra şi va pleca contra ţării Ungureşti şi va face ce va putea mai mult, ca şi domnitorul nostru.
       Și cu această carte a noastră întărim şi împuternicim şi înnoim, făgăduind pe cinstea şi pe onoarea noastră, fără înşelăciune şi fără viclenie, şi ţinem cu putere şi tărie şi fără sminteală această supunere a noastră şi jurăminte arătate mai înainte şi cărţi ce le-am dat şi le-am scris cu panii noştri şi să le împlinim în aceste, către toţi, în această hotărâre şi în toate cuvintele şi nu vom strica niciodată aceasta şi să nu fim împotriva acestuia în vecii vecilor dacă domnitorul nostru, craiul, nu ne va face vreo nedreptate în ţara noastră şi în ocina mea şi în toate hotarele mele.
       şi la aceasta am atârnat peceţile noastre către această carte a noastră spre mai bună şi deplină încredinţare a acestor făgăduieli ale noastre.”

Antoniu Bonfiniu, despre originea şi personalitatea lui Ioan de Hunedoara

        „Acesta s-a născut din tată român şi mamă greacă ; prin destoinicie şi virtute a făcut cinste neamului său mai presus de aşteptarea tuturor. Se spune că nici părinţii lui nu erau neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, cari stăpânesc acum locurile geţilor şi ale dacilor şi cu drept cuvânt se cred a fi rămăşiţele colonilor romani, cum dovedeşte asemănarea limbii lor. De bună seamă, el şi-a sporit autoritatea nu numai prin înţelepciune şi prin o îndelungată experienţă, ci şi prin bogăţiile şi succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silinţele sale militare nu şi-a câştigat bogăţie mai multă decât faimă. Născut în satul Corvinus îşi trage spiţa neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-un neam vechiu şi împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Teodosius. A servit de la început cu 12 cai episcopului Dimitrie din Zagreb şi doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci urmând pe Sigismund în Italia, a rămas acolo. Despre Sigismund,– căruia i s-a dus vestea, că i-ar fi fost părinte, – se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic copil din părţile Transilvaniei în Transilvania şi pentru buna purtare i-ar fi dăruit moşiile Huniadeşti, care sînt aşezate la graniţa de către Muntenia, a Transilvaniei. Mai tîrziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici şi-a luat de nevastă pe Elisaveta, care a născut pe Ladislau şi pe Matia. A fost un bărbat în care se putea recunoaşte virtutea cea mare a corvinilor, tot astfel şi mărinimia, înţelepciunea şi vitejia romană. Avea o înfăţişare foarte plăcută şi o respectabilă vigoare de ostaş, iar caracterul său blând şi distins îi împrumuta imaginea demnităţii romane (Romanae dignitatis imaginem referabat). Se distingea prin frumuseţea ochilor şi a nasului, purtările lui în orice privinţă erau foarte nobile şi scutite de orice sălbăticie barbară. În privinţa religiei, a justiţiei, a dărniciei şi a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atâta era de stăruitor spre a-şi câştiga încrederea soldaţilor şi simpatia celorlalţi, încât toţi îl iubeau deopotrivă. Prin blândeţă, facere de bine şi prin lipsa făţărniciei viclene aşa a înlăturat duşmăniile şi urile, încât prin destoiniciile sale şi-a deschis drumul spre înălţimea unei demnităţi, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera ... Fiind totuşi schimbăcios în norocul războaielor, ca nu cumva să fie împiedicat în planurile sale, în pământul Huniadeştilor, pe care-l primise odinioară în dar de la Sigismund, a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întărit şi prin măiestria clădirii şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac din partea vrăşmaşilor. Astfel Ion Corvinul, după ce a săvârşit mai multe fapte vrednice de laudă, ca răsplată pentru bunele servicii a primit provincia Transilvaniei cu drept de stăpânire, şi de aci înainte cu uşurinţă s-a ridicat şi la mai mare. De aceea a fost numit voievod dobândind prin aceasta multă autoritate şi putere …”

Tratatul de alianţă dintre Bogdan al II-lea şi Iancu de Hunedoara

       „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Bogdan-Voievod, domn al ţării Moldovei, facem cunoscut şi cu această carte a noastră tuturor cari vor căta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, când îi va fi cuiva de trebuinţă, că făgăduim şi am făgăduit iubitului nostru părinte, lui Ianăş de Hunidia, guvernator al întregei ţări a crăiei şi altor, ca să-i fim lui în chip de fiu cât viaţa noastră, şi el şi domnia sa asemenea să ne fie nouă părinte şi orice îi va fi de trebuinţă din partea noastră, noi să stăm pe lângă domnia sa şi cu căpiteniile noastre şi cu toate ostile şi cu tot sfatul cel bun al nostru, pentru bunul domniei sale şi să fim tuturor prietenilor domniei sale preteni, iar duşmanilor domniei sale duşmani; şi asemenea ţara domniei mele şi cu ţara domniei sale să fie una, şi solilor şi neguţătorilor şi tuturor oamenilor buni să fie ţara domniei mele deschisă şi slobodă şi de bună voie cu tot dreptul, iar iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa şi să ne apere de orice duşmani ai noştri. Iar noi să nu avem a ne căuta pe alt părinte mai bun nicăieri, decât pe iubitul nostru părinte Huniade Ianăş, mare guvernator, nici într-altă parte aiurea, decât să avem nădejde în Dumnezeu cel de sus şi în iubitul nostru părinte. şi asemenea, ceea ce Dumnezeu să nu dea, dacă s-ar întâmpla părintelui nostru vreo nevoie, ţara noastră să fie deschisă domniei sale şi averilor domniei sale şi cu boierii săi şi cu toate ostile domniei sale, de bunăvoie şi fără zăbavă să intre şi de bunăvoie să iasă şi cu toţi boierii săi şi cu averile. şi asemenea, ceea ce Dumnezeu să nu dea, dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire, să ne fie nouă deschisă şi de bunăvoie a intra în ţara părintelui nostru, Huniad Ianăş, şi cu toate averile noastre şi cu toţi boierii şi iarăşi slobod şi de bunăvoie să ieşim şi cu toate slugile noastre.
       Toate cele de mai sus le făgăduim iubitului nostru părinte să le ţinem şi să le împlinim după zapisul nostru şi cât viaţa noastră, pe cinstea noastră şi pe credinţa creştinească.
       şi la aceasta este credinţa mai sus scrisului, domniei mele, Bogdan-Voievod, şi credinţa iubitului meu fiu Ștefan-Voievod, şi ... credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni mari şi mici.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       Iar spre mare tărie a acestor toate mai sus scrise, am atârnat pecetea noastră către această carte a noastră.”
       A scris Mihail pisar în Roman, în anul 6958 /1450/ februarie 11.”

Descrierea lui Laonic Chalcocondil a războaielor duse de Iancu de Hunedoara cu turcii

       „Și guvernator al acestei ţări l-a înfrânt pe eunucul Sabatin, generalul-comandant al împăratului, şi l-a învins, câştigând o biruinţă prea strălucită pe urma căreia statul peonilor a ajuns din nou în situaţia de mai înainte, de vreme ce în timpul lui Baiazid care l-a învins pe împăratul peonilor Sigismund, turcii năvăleau deseori în ţară şi jefuiau, prădând şi luând robi din Peonia. După ce însă Iancu, sosit în ţara Ardealului, l-a învins pe eunuc şi i-a învins pe turcii care erau cu el, peonii au devenit de atunci mai îndrăzneţi şi au săvârşit în contra turcilor fapte vrednice de amintit. Căci deseori trecând Istru, le făcea stricăciuni şi, oriunde ar fi dat peste turci care erau mulţi, ei puţin cu uşurinţă îi învingeau şi-i puneau pe fugă încă înainte de aceia să fi ajuns să se lupte ...
       „Asupra acestui Belgrad a pornit cu război Mehmet al lui Amurat ... Năvălind în faţa oraşului, a început împresurarea. La mijloc între amândouă râurile este aşezată o limbă de pământ ... acolo oprindu-se şi aşezându-se tabăra, împresura cetatea şi bătea cu tunurile zidul şi ienicerii, sub acoperişuri, apropiindu-se de ziduri, trăgeau cu arcul în peoni... În gândul său împăratul îşi făcea planul că, dacă fluviul ar fi în stăpânirea lui şi dacă peonii în viitor n-ar fi în stare să treacă în oraş din partea cealaltă a fluviului şi să vină la luptă, i-ar fi mai uşor să câştige oraşul şi să-l cucerească ; şi a echipat o flotă mare ce şi-o construise în regiunea de la Istru şi-şi pregăti ca la două sute de vase, îmbarcând marinarii în ele, cu gândul să ţină ocupat fluviul, ca să împiedice armata peonilor să treacă în oraş; şi pe cei din oraş închizându-i în oraş, să-l blocheze astfel ... Dar împăratul peonilor, – căci dânsul cu multă armată tăbărâse în regiunea de dincolo de faţa Belogradului – echipând şi dânsul vase foarte puternice, câte îi erau la îndemână la Buda, a coborât pe fluviu în jos, cu gândul să dea lupta pe apă cu vasele împăratului. Vasele împăratului au urcat pe o întindere mare pe apă în sus de-a lungul malului dinspre ţara peonilor şi, pustiind, ardeau, prădau. Nu după mult timp a coborât şi flota peonilor şi, năpustindu-se asupra vaselor împăratului, pe unele le-a scufundat, pe altele însă le-a şi prins, ca la douăzeci de corăbii. şi peonii pe marinari i-a ucis şi, în corăbiile care erau deşarte, au aşezat trupurile nenorociţilor, şi, rânduindu-le cruciş şi curmeziş, le-a lăsat să fie duse de apă în jos în tabăra împăratului ... Pe fluviu au rămas pe atuncea stăpâni peonii şi se duceau de pe uscatul de dincolo în oraş, la paza cetăţii ... Astfel dar peonii i-au izgonit atuncea afară din oraş pe ieniceri şi i-a doborât pe barbari; apoi oamenii care erau în Capistran1 precum şi alţi peoni, făcând o ieşire generală asupra tunarilor împăratului şi, luptându-se, i-au pus pe fugă şi le-au luat tunurile ... Iar împăratul cum ştia că situaţia îi e grea, că ienicerii îi sunt răniţi şi apucaţi de frică, a căutat să-şi salveze armatele cu fuga. şi când s-a făcut noapte, a dat ordin să se ridice tabăra şi să plece în ce parte o va conduce însuşi; sub scutul nopţii, a plecat şi pe drum se temea ca peonii trecând cu restul armatei, să nu-i urmărească de aproape şi să nu le fie cu anevoie plecarea acasă. şi eu unul cred că peonii s-ar fi şi luat pe urma armatei împăratului, dacă Choniat2 nu i-ar fi sfătuit să nu o facă ... Se pare că i-a oprit şi molima ce a dat peste peoni în tabără şi-i chinuia foarte, încât mult timp nu s-au putut reculege. Și însuşi Ioan a fost rănit aici şi nu cu mult mai târziu a murit ...”

       1  Ioan de Capistrano, călugăr participant la lupta de la Belgrad.
       2  Se referă la Iancu de Hunedoara

Ţara Românească în timpul lui Vlad Ţepeş

       „... Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei, şi cu ajutorul împăratului, Vlad, feciorul lui Draculea, a năvălit şi a luat domnia. Dar cum a ajuns la domnie, mai întâi şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el; după aceea chemând câte unul din boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îi sluţea şi-i trăgea în ţeapă cu toată casa. Căci ca să-şi întărească domnia, să fie, şi înconjurându-se cu un număr de ostaşi şi trabanţi aleşi şi devotaţi, acestora le dăruia banii şi averea şi cealaltă bunăstare şi situaţia celor ucişi, încât peste puţin timp s-a ajuns la o schimbare radicală şi omul acesta a prefăcut cu totul organizaţia Daciei. şi peoni, nu puţini, despre care credea că au vreun amestec în treburile publice, necruţând nici pe unul din aceştia i-a ucis în număr foarte mare. Când aşadar a crezut că-şi are domnia Daciei pe deplin consolidată, se purta cu gândul să se lepede de împăratul. Dar pe oamenii aceştia îi pedepsea cu ştirea împăratului, că doar şi-ar întări domnia, ca să nu aibă necazuri, când bărbaţii de frunte ai Daciei s-ar răscula iarăşi şi i-ar aduce pe peoni aliaţi într-ajutor ...
       „şi atunci, iarna aceea, când împăratului i s-a dat de ştire că acesta umblă cu gânduri vrăşmaşe de răzvrătire şi că, îndreptându-se către peoni, face cu ei învoieli şi aleianţe, a socotit că e lucru grozav; şi trimiţând un bărbat încercat de la poartă, un diac elin, l-a chemat la poartă, că, dacă o să vină la poartă, nimic neplăcut nu va păţi de la împăratul ... Cu acest ordin l-a trimis la el pe diacul Porţii Catavolinos. Iar lui Chamuza, numit purtătorul de şoimi care primise însărcinarea să guverneze nu puţină ţară la Istru şi să fie guvernator la Vidin, îi trimite în taină ordin, că va avea parte de mare bine de la el, dacă prin viclenie va putea să i-l aducă pe om şi să-l prindă, cum va putea, fie cu vicleşug, fie în alt chip. Acesta aşadar spunându-i diacului că e vorba să-1 prindă pe om, se sfătuiesc asupra hotărârilor care să-i ducă la scop, anume când Vlad îl va însoţii la întoarcere, să-i întindă în taină o cursă de mai înainte chiar în această ţară a lui şi aşa să-l prindă; diacul însă să-i semnalizeze, când va avea să pornească înapoi. Diacul face aceasta şi-i semnalează într-ascuns ora în care trebuia să plece, însoţit de Vlad; şi Chamuza s-a pus de mai înainte la pândă chiar într-acest loc. Vlad însăş înarmat cu oamenii lui, cum însoţea la întoarcere pe conducătorul Porţii de aici, a căzut în cursă şi, cum şi-a dat seama, de îndată a poruncit să-i prindă pe aceştia cu însoţitorii lor; când Chamuza a atacat, s-a luptat în chip remarcabil şi biruindu-l, l-a prins şi din ceilalţi care au luat-o la fugă a nimicit nu mulţi. Pe aceştia cum i-a prins i-a dus cu toţii şi i-a tras în ţeapă, după ce i-a ciuntit mai întâi; lui Chamuza însă i-a făcut o ţeapă mai înaltă; şi slujitorilor le-a făcut acelaşi lucru ca şi stăpânilor lor. Iar după aceea îndată şi-a pregătit, pe cât a putut, o oaste foarte mare şi a pornit-o de îndată spre Istru şi trecând în localităţile acestea de la Istru în ţara împăratului, a nimicit cu desăvârşire locuitorii împreună cu femei şi copii, şi caselor le-a dat foc, arzând totul pe unde mergea. şi făcând mult şi mare omor, a plecat înapoi în Dacia ...”
       „... După ce oștile îi fusese pregătite, împăratul a pornit asupra Daciei îndată la începutul primăverii. Această armată, spun oamenii că a fost foarte mare, a doua după năvala acestui împărat asupra Bizanţului. Această tabără se spune că a fost cea mai frumoasă decât alte tabere şi că avea mare pregătire în ce priveşte armele şi echipamentul, iar armata să se fi ridicat la două sute cincizeci de mii. şi aceasta se poate socoti uşor de la bancheri care au luat vadul Istrului şi care au cumpărat de la împăratul trecerea peste fluviu cu trei sute de mii de galbeni şi se spune că au câştigat mari sume de bani. Pe uscat armata a pornit de la Filipopole, iar pe mare a echipat vreo douăzeci şi cinci de trireme şi la o sută cincizeci de vase şi mergea deadreptul spre Istru, cu gândul să treacă la Vidin. şi a poruncit ca aceste vase să plutească pe Marea Neagră spre Istru ... şi pe unde flota a făcut vreo debarcare, dădea foc la case şi ardea şi, punând foc, au ars Brăila, oraş al dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării. Căci, mai peste tot, casele sunt de lemn. Dar dacii, când au auzit că împăratul vine asupra lor, copiii şi femeile le-au adăpostit, pe unele în muntele Braşov, pe altele într-un oraş cu numele ..., în jurul căruia întinzându-se în cerc loc mlăştinos, îl apără şi-l păzea şi-l făcea foarte întărit din fire şi-l pune foarte bine la adăpost. Iar pe altele le mai adăposteşte în pădurile de stejar, greu de străbătut pentru un om nou venit şi care nu e localnic, căci sunt foarte dese şi acoperite de copaci foarte deşi, încât foarte puţin se poate intra mai adânc în ele. Copiii şi femeile le-au adăpostit deci astfel, iar ei înşişi, adunându-se în acelaşi loc, l-au urmat pe Vlad domnul. şi împărţindu-şi armata în două, o parte o avea cu sine, iar cealaltă a trimis-o în contra domnului Bogdaniei Negre ca să-l respingă, dacă acela ar încerca să năvălească, şi să nu-l lase în pace, dacă ar fi năvălit în ţară ... Dar Vlad însuşi cu partea mai mare din oaste, umbla prin păduri, aşteptând să vadă încotro va înainta armata împăratului, împăratul însă, după ce ostile i-au trecut peste Istru, îndată ce a ajuns în Dacia, nu se abătea nicăieri din cale la pradă. Căci împăratul nu-i lăsa, şi mergea în ordine la luptă. Mergea de-a dreptul asupra oraşului în care dacii îşi adăposteau femeile şi copiii, iar ei se ţineau prin păduri în urma împăratului; şi dacă vreun detaşament se rupea din armată, era nimicit îndată de aceştia. împăratul aşadar, când s-a anunţat că nimeni nu stă să iasă la luptă în contra sa, şi că nici din partea peonilor nu i-a venit lui Vlad vreun ajutor, îi păsa puţin, şi nu avea grijă de întărirea taberei; şi tabăra a dat peste un loc deschis.”

Cronica anonimă „Povestire despre Dracula Voievod” descrie domniile lui Vlad Ţepeş

       ... „Împăratul foarte s-a supărat pentru aceasta şi a pornit cu oaste împotriva lui şi a venit asupra lui cu multe puteri. El a adunat oastea cât avea, (30.000) şi a lovit pe turci noaptea şi a nimicit o mulţime dintre dânşii şi nu a putut să se bată cu oameni puţini împotriva marii oştiri, şi s-a întors înapoi. şi pe cei care au venit cu dânsul din această luptă, a început el însuşi să-i cerceteze. Care era rănit în faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi-l făcea viteaz al său, care era rănit la spate, pe acela poruncea să-l pue în ţeapă, spunându-i în loc de prohod: „Tu nu eşti bărbat, ci femeie”. Iar atunci, când a pornit împotriva turcilor, astfel a vorbit întregii lui oşti: „Cine se gândeşte la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămâie aici”, împăratul auzind aceasta a plecat cu mare ruşine; a pierdut oaste nenumărată. El nu a îndrăznit să meargă mai departe împotriva lui ...
       .. Și aşa de mult ura răul în ţara lui, încât, dacă cineva făcea un rău, furt sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, niciunul dintre aceştia nu rămânea viu. Fie că era boier mare sau preot, sau călugăr, sau om de rând, chiar dacă cineva avea mare bogăţie, nu se putea răscumpăra de la moarte ... Sfârşitul  lui a fost aşa. Trăia în Ţara Muntenească şi au venit turcii asupra ţării lui şi au început să jefuiască. El s-a ciocnit cu dânşii şi turcii au fugit. Oastea lui Dracula a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Dracula de bucurie s-a urcat pe un deal să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste. Apropiaţii lui luându-i drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că este ucis de ai lui îndată a ucis cu sabia lui pe cinci dintre ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorât.”

Grigore Ureche despre începutul domniei lui Ștefan cel Mare

       „Acest domn, Ștefan Vodă, după doi ani a domnii lui Patru vodă Aron, rădicat-s-au de la Ţara Muntenească cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi şi au intrat în ţară. şi silind spre scaunul Sucevii, i-au ieşitu înainte Patru vodă Aron pe Siretiu, la Doljăşti, la tină, şi s-au lovitu în zioa de joi mari, aprilie 12, şi înfrânse Ștefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu se lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucitu şi al doilea rându să lovi la Orbie şi iarăşi biroui Ștefan vodă. şi-1 prinse pre Patru vodă Aron şi-i taie capul, de-şi răsplăti moartea tatâne-său, lui Bogdan vodă.

Când s-au strânsu ţara la direptate

       Deciia Ștefan vodă strâns-au boiarii ţării şi mari şi mici şi altă curte mă-runtă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce se chiamă Direptatea şi i-au întrebatu pre toţi: iaste-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toţii au strigat într-un glas: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au po-măzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. şi de acolea luo Ștefan vodă steagul ţării Moldovei şi să duse la scaunul Sucevii. Decii Ștefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit.”

Privilegiul acordat de Ștefan cel Mare negustorilor braşoveni de a face comerţ cu Moldova

       „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ștefan-Voievod, domnul ţării Moldovei, facem cunoscut prin această carte a noastră tuturor câţi o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se că ne-am sfătuit cu boierii şi cu toţi sfetnicii noştri şi am dat această carte a noastră prietenilor noştri, tuturor braşovenilor şi tuturor neguţătorilor şi întregii ţări a Bârsei, tuturor oamenilor şi tuturor neguţătorilor, spre aceea ca să aibă de la noi acelaşi aşezământ şi acelaşi drept pe care l-au avut de la moşul nostru, voievodul Alexandru : când vor veni cu marfă la ţara noastră, să vie în bunăvoie la ţara noastră cu marfa lor, cât vor avea, iar vama vor avea să plătească câte 4 groşi de povară, cum a fost dreptul cel vechi dat lor de strămoşii noştri. şi să fie volnici şi slobozi să umble prin toată ţara domniei mele, şi prin cetăţi şi prin târguri, ca să-şi vândă marfa lor : şi postavuri, şi pânză, şi bobou, şi orice ar avea ; dar pânza şi boboul să le vândă cu cotul, iar postavurile să le vândă cu bucata celor cu care se vor tocmi. Iar vamă au să plătească : de la o bucată de Colonia câte 12 groşi, de la una de Leubia câte 18 groşi, de la una de Buda câte 8, iar Cehia câte 4 groşi. Iar vama Sucevei să n-o plătească nicăieri afară de Suceava, măcar de ar merge până dincolo de mare. De asemenea, întorcându-se cu marfa lor la ţara ungurească, vor plăti vama Sucevei la Suceava, iar în alt loc nicăieri în ţara noastră. Și să fie volnici a-şi cumpăra şi boi şi vaci şi tot ce au mai cumpărat pe vremea moşului nostru, Alexandru-Voievod, fie vite, fie altceva ; acelaşi drept şi aceeaşi voie le-am dat şi noi. Iar când vor vrea să scoată boi din ţara noastră la ţara ungurească, atunci vor plăti pe fiecare cap de bou câte 2 groşi, mai mult nimic nu vor plăti.
       De asemenea, dacă cineva îşi va cunoaşte la ei boii sau caii săi, oriunde în ţara noastră, şi dacă omul nostru va dovedi pe braşoveni cu oameni buni, iar braşovenii nu vor putea să pună chezaşi (sodâşi) pentru cai sau pentru boi, ei vor pierde acei cai sau boi, dar nu vor avea să plătească şi gloabă, nici măcar un groş ; ei vor rămâne numai cu pagube, şi mai mult nimic. şi nimeni dintre boieri sau dregătorii noştri să nu cuteze a lua de la ei măcar un groş. De asemenea, dacă braşovenii ar voi să stea şi să se judece înaintea noastră, când cineva s-ar jelui împotriva lor, ei să fie volnici a veni înaintea noastră ca să-i judecăm. Nimeni altcineva în ţara noastră, nici boier, nici vornic, nici şoltuz, să nu îndrăznească a-i judeca sau a le lua măcar un groş peste cele ce scriem mai sus, altfel va păţi mare pedeapsă şi urgie de la domnia mea. Scriem toate aceste de mai sus ca să le fie neclintite toată viaţa noastră.
       Iar spre aceasta este credinţa domniei mele mai sus scrisului, noi, Ștefan-Voievod, şi credinţa mitropolitului nostru, chir Teoctist, ... şi credinţa tuturor boierilor noştri, şi mari şi mici. Iar spre mai mare tărie a tuturor acestora, mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru, boierului Vulpaş, subcanţilerul, să scrie şi pecetea noastră s-o atârne la această carte a noastră. Scris-a Iliaş în Suceava la anul 6966, martie 13.”

Cronicarul polonez Jan Dlugosz despre lupta de la Baia

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       „Matia, regele Ungariei, care primise la sine pe Berindei, plecat din Polonia, şi care făgăduise acestuia că-l va reaşeza în scaunul Moldovei, neputând suferi să fie părăsit şi dispreţuit de Ștefan, care stăruia în supunerea sa către Cazimir. Adunându-şi o armată puternică şi luând cu sine pe Berindei, cu gândul să-l aşeze în scaunul Moldovei şi să răpească dreptul regelui şi al regatului Polon asupra stăpânirii Moldovei, pe la mijlocul lunei lui octombrie ieşii din Ungaria. Încredinţând conducerea şi grija armatei lui Ioan Giscra de Brandis, boiemul, năvăleşte în Moldova şi trecând munţii şi pădurile, care de popor sunt numite Ptenini, ajunge la „Chotrusz” şi pe care-l pradă şi-l arse.
       Merse apoi mai departe pe lângă munţi şi ajunse la Bacău, la târgul Roman şi apoi la Nyemiecy. Pe acestea şi toate orăşelele din vecinătatea lor, toată ţara locuită şi bogată, o pustii cu sabie, foc şi omor, neuitându-se la nimic, nici la vârstă, nici la stare şi nici la sex. şi cu toate că Ștefan voievod îi ieşise în cale cu oastea sa la acel Chotrusz, temându-se totuşi de puterea lui (căci regele Matia avea ca la 40.000 oameni în armata sa) şi temându-se şi de necredinţa oamenilor din cauza tiraniei lui, căci omorâse aproape pe toţi fruntaşii, nu cuteză să se lase în luptă deschisă, ci-l hărţui mereu din locuri ascunse şi pline de curse timp de vreo patruzeci zile, şi-l împiedică de a jefui mai departe. Iar după ce regele Matia „Pannoniacul” ajunse la orăşelul Baia, şi după ce întări orăşelul cu valuri de pământ, cu gropi şi cu care (căci se temea de năvălirea duşmanilor), Ștefan voievod, care-şi aşezase armata între două râuri, Moldova şi „Samusch” socotind că a sosit timpul, când cu puţin să poată bate pe cei mulţi, lăsându-şi caii şi sarcinile în tabără, sosi cu pedestraşi uşori la Baia. Și trimiţând mai înainte oameni, cari să dea foc oraşului din câteva părţi, după ce izbucniseră flăcările, se aruncă asupra ungurilor în seara zilei de 15 decembrie. şi a ţinut luptă schimbătoare până la revărsatul zorilor, căzând mulţi din unguri ucişi, mulţi pârjoliţi de flăcări. Matia ca să nu cadă viu în mâna moldovenilor, fu scos din focul luptei pe targe, rănit în trei locuri, dar nu de moarte. Partea mare a armatei ajungând în munţi şi găsind drumul închis cu arbori prăvăliţi, după ce îşi arse carele şi alte bagaje şi după ce îngroapă în pământ cinci sute de tunuri, ca să nu pună mâna moldovenii pe ele, scapă cu fuga. Și dacă regele Ungariei nu a fost prins sau omorât, aceasta se datoreşte binefacerei unui român căruia Ștefan voievod descoperind înşelăciunea îi taie capul. Se spune că zece mii de unguri au fost ucişi în acea luptă şi câteva steaguri au fost luate şi aduse de soli de ai lui Ștefan, semn de biruinţă, regelui Cazimir al Poloniei (– care petrecea în Vilma). Iar Ștefan şi armata sa dobândi pradă mare, corturi, care şi tunuri. Au scăpat însă împreună cu regele aproape toţi baronii Ungariei... Numai Ioan de Daroch, voievodul Transilvaniei, dintre cei mai mari a fost omorât, împreună cu toţi oamenii săi, care se crede că au fost ca la 4.000 ...”

Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către ţările învecinate în care le aduce la cunoştinţă victoria de la Vaslui

       „Coroanei Ungariei şi tuturor ţărilor în care va ajunge această scrisoare, mântuire. Prea luminaţilor şi măriţilor principi cu toţii, din toată creştinătatea şi din orice loc va ajunge scrisoarea noastră de faţă, noi Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, închinăciune prietenească şi dorim tot binele pentru binele oamenilor încredinţaţi cârmuirii voastre.
       Necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este perzătorul creştinătăţii şi în fiece zi se gândeşte cum ar putea să o subjuge. Drept aceea, vă facem cunoscut domniilor voastre, că în jurul sărbătorii de curând trecute a bobotezei, numitul turc a trimis asupra noastră o mare oştire de-a sa, în număr de o sută douăzeci de mii de oameni. Cu zisa oştire a trimis, drept căpitan în frunte al ei, pe Soliman paşa, al doilea beglerbeg, cu toţi curtenii sultanului, cu toată Rumena şi cu domnul Munteniei, cu toată puterea sa, cu Assar-beg şi Ali-beg şi Schender-beg şi Grana-beg, Valtivar-beg, Serefaga-beg, domnul din Sofia, Cuscura-beg, Piri-beg, fiul lui Isac-paşa, cu toată puterea sa. şi aceştia erau căpitanii cei mari, cu ostile lor.
       Și auzind noi aceasta, ne-am înarmat cu toţii şi am mers împotriva lor ... şi i-am învins şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul săbiei. şi după aceasta, auzind necredinciosul turc lucrul acesta şi-a pus în cap şi-n gând ca-n luna lui mai să se răzbune asupra noastră. Voieşte a-şi supune această poartă a creştinătăţii care e ţara noastră ... şi dacă această poartă ar fi pierdută, va fi în primejdie toată creştinătatea. De aceea ne rugăm de prietenia voastră, ca şi de toţi regii, să vă îndreptaţi asupra duşmanului creştinătăţii cât mai este vreme. Căci numitul turc are în toate părţile mulţi duşmani care vor purcede împotrivă-i cu sabie în mână.
       Iară noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, că vom sta şi vom lupta până la moarte pentru creştinătate, punându-ne capul în cumpănă. şi aşa trebuie să faceţi şi voi, din partea voastră, pe uscat şi pe mare, întrucât de astă dată, ... i-am tăiat mâna dreaptă. Aşadar, să nu întârziaţi.
       
Dat în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel luna ianuarie, ziua douăzeci şi cinci – 1475.

Ștefan voievod, domnul ţării Moldovei”

Despre expediţia turcilor în Moldova în 1475 şi înfrângerea lor de către Ștefan cel Mare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       „Mehmed-han ... a ajuns pe malul apei Dunărea ... şi a pornit prin vilaietul Moldovei, mergând cale de mai multe zile... În sfârşit acel necredincios, strigându-şi de asemenea oastea, a intrat în fundătura sălbatică a unei trecători, unde îşi pregătise uneltele sale de război. El porunci călăreţilor săi să descalece şi îi făcu pe toţi pedestraşi, ca să nu fugă, ci să lupte cu înverşunare ...
       Cele două oşti au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie. Gazii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei nu ies din pădure. Atunci un buluc dintre ei, punându-şi în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor.
       ... Dar şi oastea ghiaurilor răi de fire, care erau cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri... Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele au obosit.. . Abia căutau prilejul de fugă. Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare ca nişte turme de oi şi nici viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale să mai lupte. Suleiman-paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul ...
       ... După o vreme, văzând moldoveanul (Kara Bogdan) că ţinutul acela a rămas pustiu, că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi.
       ... Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa (azmak) aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei. Cetele care veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaştina morţii. După ei au venit duşmanii şi trântindu-i şi pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul şi cămăşile. Ostaşii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scăpat din mâna duşmanului ieşind din Ţara Românească. Întâmplarea aceasta s-a petrecut în anul <87>9, într-o zi de miercuri, în a patra zi a lunii ramazan”.

Tratat de prietenie încheiat de Ștefan cel Mare cu regele Ungariei Matei Corvin

       „În primul rând, noi, Ștefan, voievod al Moldovei, mai înainte arătat, făgăduim credinţa veşnică împreună cu întreaga noastră ţară majestăţii regale însăşi şi sfintei coroane, aşa cum ne legăm şi cum şi predecesorii noştri voievozi au făcut şi erau îndatoraţi.
       De asemenea, în caz că majestatea regală va merge contra turcilor prin Ţara Românească, noi, Ștefan-Voievod, vom merge, în acelaşi timp, în persoană şi cu toată puterea împreună cu majestatea regească.
       De asemenea, în caz că majestatea regală ar trimite contra aceloraşi turci pe un căpitan al său prin aceeaşi Valahie, noi, Ștefan-Voievod, vom merge, de asemenea, în persoană şi cu toată puterea cu zisul căpitan. Dacă însă vom fi împedicaţi de vreo slăbiciune sau, la fel, vom fi reţinuţi de către duşmani puternici, încât în propria noastră persoană nu vom putea merge, atunci trebuie să trimitem pe acesta (pe căpitan) cu toată puterea noastră.
       De asemenea, că noi vom îndeplini faţă de majestatea regală şi de sfânta coroană toate slujbele pe care înaintaşii noştri au obişnuit să le facă.
       Tot astfel, că noi, după obiceiul voievozilor anteriori nouă, contra tuturor duşmanilor majestăţii regale, când vom fi chemaţi, ne obligăm şi va trebui să trimitem oamenii noştri, fiind exceptat regele Poloniei şi coroana acestuia, cu care înaintaşii noştri au avut pace.
       La fel, că de acum înainte nu vom adăposti pe nimeni în ţara noastră, nobili sau magnaţi ori oameni de orice condiţie, care ar fi acţionat contra majestăţii regale; ci cei care ar fugi la noi, pe aceştia, dimpotrivă, îi vom scoate din statul nostru şi nu-i vom păstra împotriva voinţei majestăţii regeşti, nici nu le vom fi favorabili sau îi vom ajuta în ceva, direct sau indirect, pe faţă sau în ascuns.
       De asemenea, că de acum înainte nu vom ţine în nici un caz în ţară răufăcători care obişnuiesc să năvălească în regatul Ungariei şi să comită jafuri, ci cei de acest fel, care vor fi găsiţi că au comis pagube şi jafuri, pe aceştia îi vom pedepsi şi vom da despăgubire pentru ei.
       De asemenea, că de acum încolo, în toate pricinile care ar putea să se ivească, în nici un caz să nu se păşească la mijloace de fapt (violenţă), ci, dacă cumva vor fi apărut neînţelegeri între supuşii majestăţii regale şi noi, atunci din amândouă părţile să se adune oameni care să vină la hotare la un loc potrivit şi, după ce se va fi cercetat dreptatea şi nepărtinirea părţilor, să dea satisfacţie părţii vătămate, fără altă pagubă a cuiva după aceea.
       Tot aşa, că de aici înainte negustorii nu vor mai fi reţinuţi în vreo parte, ci, dacă se va isca ceva, fiecare să cerceteze pe temeiul dreptului în faţa judecătorilor ordinari, şi aceştia să se îndatorească a face dreptate fără a ţine seama de condiţia persoanelor ; şi că înşişi negustorii să fie liberi şi în siguranţă.
       Pe aceste articole, noi, Ștefan, sus-zisul voievod, deoarece înţelegem că ele ţintesc la propăşirea situaţiei noastre, la folosul şi liniştea şi la apărarea familiei noastre şi a ţării, le primim şi aprobăm de bunăvoie şi prin aceasta în toate punctele şi tot conţinutul ne obligăm şi promitem să le păstrăm şi că le vom păstra de-a pururi în curată credinţă creştină şi cinste, fără nici o încălcare, şi fără vreun gând ascuns sau viclenie, pentru care a fost atârnat sigiliul secret al documentelor noastre, servind drept întărire şi martor.
       Dat în oraşul Iaşi, miercuri, în ajunul fericitei fecioare Margareta, în anul 1475, luna iulie, 12.”

Solia lui Ioan Ţamblac către veneţieni prin Ștefan cel Mare solicită sprijinul apusenilor în luptele sale cu turcii

       „În persoană cu toată puterea lui şi m-au înconjurat din trei părţi şi m-au găsit singur pe mine, cu toţi ostaşii împrăştiaţi, ca să-şi apere casele lor. Gândească-se Luminăţia Voastră, cu cât mă întreceau la număr, când împotriva mea singur erau atâtea puteri. Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus. Care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui. După ce vrăjmaşul într-adevăr a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea creştinilor; pentru că ei nu numai nu m-au ajutat, – dar au fost unii între dânşii, cari poate au simţit plăcere pentru paguba făcută mie şi ţării mele de către păgâni.
       Între acestea veni secretarul Luminăţiei Voastre şi-mi spuse cele ce i se porunciseră, şi-mi făgădui multe lucruri din partea Luminăţiei Voastre prea creştine, cari de bună voie vă gândiţi la binele creştinilor şi la nimicirea vrăjmaşului lor. Lucrul acesta m-a bucurat şi mi-a dat mare nădejde; şi am rămas parcă liniştit, când mi-a spus că din banii trimişi în ţara Ungurească şi din alţii voi avea şi eu ceva ajutor şi folos. şi totuşi, eu cerusem ca voievodul Basarabă să fie alungat din cealaltă Ţară Românească şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Drăculea cu care să ne putem înţelege împreună; am înduplecat chiar la acest lucru pe Măria sa craiul unguresc, ca să se îngrijească şi el, din partea sa ca Vlad Drăculea să ajungă domn, şi înduplecându-se în sfârşit, el a trimis să-mi spue ca să-mi adun oastea, şi să merg să pun pe numitul domn în Ţara Românească.
       Și astfel repede am făcut şi am mers eu dintr-o parte şi căpitanul craiului dintr-alta, şi ne-am unit şi am pus în domnie pe zisul Drăculea. Isprăvind aceasta, el m-a rugat să-i las, pentru paza lui, oameni de ai noştri, fiindcă în români nu se prea încredea; şi i-am lăsat 200 de oameni dintre curtenii mei. şi făcând acestea, am plecat. Dar numaidecât necredinciosul Basarabă se întoarse, îl găsi singur şi-l omorî; şi împreună cu el fură omorâţi toţi oamenii mei, afară de zece. Lucrul acesta aflându-l noi îndată, şi găsindu-se lângă mine secretarul Luminăţiei Voastre şi auzind şi el cele întâmplate, îmi zise: nu cumva mi-ar face plăcere să-l las să plece, fiindcă venise vremea să se îndeplinească cele ce-mi spusese din partea Luminăţiei Voastre. Eu l-am sfătuit să nu facă aceasta din pricina iernii, care era foarte aspră; era cam pe la 10 Ghenarie. I-am spus că poate să scrie şi să facă prin scrisoare; el îmi răspunse: aceasta o voi face în persoană, nu pot s-o fac prin scrisoare. şi mi-a cerut un om care să meargă împreună cu el şi pe care să-l aibă tovarăş la întoarcere; şi a hotărât împreună cu mine să se întoarcă de Sfintele Paşti. Văzând cu adevărat grija şi graba sa, eu l-am lăsat să plece şi i-am dat un om; şi am rămas cu vorbele sale ca cu un lucru îndeplinit.
       Pe alţi domni creştini, vecini cu mine, n-am vrut în adevăr să-i mai încerc ca să nu mă văd iarăşi înşelat. Luminăţia Voastră ştie ce neînţelegeri sunt între dânşii. Din pricina aceasta cu mare greutate poate să-şi vază fiecare abia de treburile sale ; treburile mele rămân, de nevoie, fără ajutor. Cred chiar că craiul unguresc va face pace cu Ţara Românească şi că atunci va fi cu mult mai rău. De aceea adăpostul şi nădejdea mea sunt la prea luminată Domnia voastră, pe care o rog să binevoiască a mă ajuta.
       Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţărişoară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea vădit, că ea este saraiul Ţării Ungureşti şi al Poloniei şi este straja acestor două craii. Afară de asta, fiindcă Turcul s-a împedecat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani. Aşadar, fiindcă sunteţi domni creştini şi sunteţi cunoscuţi ca creştini, eu viu la prea luminată Domnia voastră cerând ajutorul vostru creştinesc, spre a-mi păstra această ţară a mea, folositoare pentru treburile creştine, şi făgăduiesc că orice dar şi orice ajutor îmi veţi trimite, eu îl voiu răsplăti înzecit, de câte ori veţi avea nevoie şi – veţi cere, – dar numai împotriva paginilor, – oriunde veţi porunci şi fără nici-o zăbavă. Afară de asta, Luminăţia Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutând pe un domn creştin. Atâta cer acum, şi asta, fiindcă ştiu că Turcii vor veni în vara aceasta iarăş asupra mea, pentru cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe, care le sunt foarte supărătoare. De aceea să faceţi o altă pregătire mai obştească. Luminăţia Voastră trebuie să aveţi în vedere, că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste două ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia. Ba eu zic mai mult, că dacă aceste două cetăţi vor fi păstrate, va fi cu putinţă ca turcii să piarză şi Caffa şi Chersonesul. Și lucrul ar fi uşor: dar nu mai spun în ce chip s-ar putea face aceasta, ca să nu lungesc scrisoarea. Dacă veţi cere, vă voiu arăta.
       Aşadar, acestea sunt lucrurile ce mi-a poruncit să le aduc la cunoştinţa voastră, şi-apoi celălalt lucru, că am scrisori şi vorbe de dus cătră Prea Sfântul Părinte. Dacă domnia voastră îmi veţi da voie, eu mă voi duce; dacă vi se pare însă că nu e bine să merg, nu mă voi duce. Toată nădejdea el şi-o pune în domnia voastră şi de la domnia voastră cere ajutor şi pentru ceilalţi creştini. Dacă Dumnezeu va vrea să nu fie ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla de bună seamă : ori această ţară va pieri, ori voiu fi silit, de nevoie, să mă supun paginilor. Lucrul acesta însă nu-l voiu face niciodată, vrând mai bine o sută de mii de morţi, decât aceasta. Și îmi pun nădejdea în domnia voastră.”

Ștefan cel Mare scrie brăilenilor să primească pe Mircea ca voievod al Ţării Româneşti

       „Ioan Ștefan, ... domn a toată ţara Moldovlahiei. Scrie domnia mea tuturor boierilor, şi mari şi mici, şi tuturor judecilor şi tuturor judecătorilor şi tuturor săracilor, de la mic până la mare, din tot ţinutul Brăilei. şi după aceasta aşa să vă fie de ştire, că am luat domnia mea lângă mine pe fiul domniei mele Mircea voievod şi nu-l voi lăsa de lângă mine, ci voi stărui pentru binele lui ca pentru al meu, eu însumi cu capul meu şi cu boierii mei şi cu toată ţara mea, ca să-şi dobândească baştină sa, Ţara Românească, căci îi este baştină dreaptă ...”

Letopiseţul de la Bistriţa despre luptele lui Ștefan cel Mare cu polonii

       „În anul 7005 (1497), pornita craiul leşesc numit Albert cu toate puterile sale împotriva lui Ștefan voievod înşelându-l cu vorba că se duce împotriva turcilor, ca să le ia cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Atunci a trimis domnul voievod spre întâmpinarea craiului leşesc numit Albert pe solul său, Jupânul Isac, vistiernicul, cu multe şi mari daruri ; Craiul primi darurile cu dragă inimă şi trimise cu pace pe soli îndărăt la domnul Ștefan voievod, spunându-i din nou cu înşelăciune, că se duce împotriva turcilor şi mai trimise şi craiul pe solii săi la Ștefan voievod ; iar domnul voievod, după ce îi ospătă bine, îi trimise îndărăt cu cinste la ale sale ; şi iarăşi mai ales după vorbele lor mincinoase trimise domnul Ștefan voievod soli la craiul pe credincioşii săi boieri, jupânul Tăutu logofătul şi jupânul Isac vistiernicul, cu multe şi mari daruri. Și astfel craiul trecu râul Nistru pe la Mihalcea de această parte, cu toate oştirile sale, şi veniră până la Coţmani, la marginea ţării Moldovei, şi acolo prinseră pe solii domnului Ștefan voievod şi-i trimiseră la cetatea Leovului.
       Atunci văzu Ștefan voievod că a fost înşelat de Ieşi şi porunci tuturor oştirilor sale să se adune la târgul Romanului. şi astfel leşii petrecură acolo la Coţmani 7 zile şi apoi năvăliră la Spinţi. În vremea aceasta domnul Ștefan voievod întocmi şi întări străjile şi le trimise împotriva leşilor la vadul târgului Cernăuţilor, pe apa Prutului, iar însuşi domnul Ștefan voievod porni din Suceava la oastea sa, în 27 a lunei lui august, spre târgul Romanului ; intraceiaşi zi îi adunară din străji 6 Ieşi, dintre cari pe trei îi trimise împăratului turcesc, iar pe ceilalţi porunci să-i spânzure. Și astfel craiul leşesc veni cu toată puterea care o avuseră la cetatea Sucevei, duminică în 24 a lunei septembrie, iar în 26, marţea spre seară, începură a bate cetatea Sucevei, şi astfel o bătură trei săptămâni ziua şi noaptea dar nu isprăviră nimic ; iar domnului Ștefan voievod îi veni ajutor de la craiul unguresc numit Laslău, carele era frate cu Albert craiul leşesc, 12.000 de ostaşi, iar cu ei se afla Birtoc voievodul Ardealului, care Birtoc era şi cuscru cu Ștefan voievod ; şi astfel voievodul Birtoc întreabă pe domnul Ștefan voievod dacă vrea să-l împace cu craiul leşesc. Iar domnul Ștefan vodă făcu pe voia lui să se împace, şi aşa trimise Birtoc pe solii săi la craiul leşesc cu vorbă ca să meargă el însuşi la craiu, şi astfel se duse la craiul şi-i împăcă pe ei, dar cu făgăduiala, ca să se întoarcă pe aceiaşi cale pe unde veniseră ; iar domnul Ștefan voievod ospătând şi dăruind pe voievodul Birtoc cu multe şi mari daruri, îl trimise îndărăt în ţara sa. În 19 ale lunei octombrie, joia se întoarse craiul leşesc, dar nu porni pe calea pe unde venise, ci porni pe altă cale, pe unde ţara era întreagă ; de aceea s-a mâniat Ștefan voievod şi gonindu-i în urma lor cu ostile sale şi cu 2.000 de turci, i-au ajuns la marginea făgetului de la Cosmin ... i-au lovit, joia, în 26 a lunei lui octombrie şi ... a biruit atunci Ștefan voievod şi i-a bătut şi i-a alungat peste făgetul Cosminului, omorându-i şi tăindu-i, fosta atunci mare moarte între Ieşi din partea armelor moldoveneşti şi toate schiptrele crăeşti au fost luate şi mulţi boieri şi voievozi mari de-ai leşilor au căzut acolo şi mulţi ostaşi au căzut atunci şi toate puştile cele mari, cu care bătuseră cetatea Sucevei au fost prinse atunci, şi multe altele mici şi mai mici, pe care nu este cu putinţă a le înşira ; iar însuşi craiul cu ostaşii rămaşi se adunară într-o tabără lângă satul Cosminului şi de acolo se duseră la Cernăuţi, iar oştile lui Ștefan voievod mergeau dimpreună cu ei, omorându-se unii pe alţii. Și sosi vestea domnului Ștefan voievod că mai vine o oaste leşească spre ajutorul craiului leşesc şi astfel domnul Ștefan voievod chemă pe Boldur, hatmanul său, şi-i dete oştile şi-l trimise să întâmpine acea oaste şi-i porunci să se bată cu ea ; Atunci Boldur luă oastea şi trecu râul Prut şi întâlni acea oaste sâmbătă seara, iar duminică în 29 octombrie răzbiră şi acea oaste şi... o bătură ; fost-a şi acolo multă moarte în ziua aceea printre Ieşi din partea armelor moldoveneşti şi căzut-a şi acolo multă oaste leşească la locul ce se cheamă satul Lenţeşti, iar craiul nu ştia de venirea acelei oşti la dânsul, nici de pieirea ei, dar nici oastea aceea nu ştia de înfrângerea craiului. Lunia în 30 octombrie craiul a fost din nou respins de la Cernăuţi şi a trecut râul Prut şi de acolo a fugit cu puţini ostaşi şi de-abia a scăpat; iar domnul Ștefan voievod trimise toate oştile sale acasă, fiecare pe la ale sale, şi apoi porunci tuturor vitejilor şi boierilor săi să se adune în ziua de sfântul Nicolae la locul ce se cheamă Hîrlău, şi se adunară cu toţii în aceea zi, şi acolo făcu domnul Ștefan voievod mare ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare până la mic şi mulţi viteji făcu atunci şi cu daruri scumpe îi dărui, pe fiecare după destoinicia sa ...”