Spre sfîrşitul secolului al XIV-lea statul otoman manifestă o agresivitate nemaintâlnită în lumea ţărilor europene.
- chemaţi de împăratul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino să sprijine luptele cu Ștefan Duşan al Serbiei, turcii ocupă Gallipoli (1354), de unde vor porni să cucerească Europa
- după ce îi înving pe sârbi la Cirmen (1371), turcii cunosc înfrângerea la Ploćnik (1387)
- marea victorie obţinută împotriva forţelor sârbo-bosniace la Kossovopolje (1389), este urmată de lichidarea Ţaratului de Târnovo (1393), apoi cel de Vidin (1396)
- după victoria de la Cirmen imperiul bizantin acceptă plata unui tribut către sultan
- victoria de la Kossovopolje se încheie cu vasalizarea Serbiei

 

    Turcii au ajuns în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea să îşi stabilească frontiera pe linia Dunării şi intră în contact direct cu ţările române şi Ungaria în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402).
- s-a deschis astfel o lungă perioadă de confruntări a puterii otomane cu ţările române.
- timp de un secol şi jumătate tendinţa de expansiune a turcilor în direcţia Europei Centrale a fost oprită de rezistenţa unită sau izolată a ţărilor române şi Regatului maghiar, Dunărea a devenit un front de confruntări, un front european.
- românii au fost un factor de primă importanţă în cruciada antiotomană. A fost o confruntare militară, însoţită de una confesională.
- câteva mari personalităţi, oameni de stat şi în egală măsură militari excepţionali au ilustrat această perioadă a rezistenţei antiotomane.   
     Istoria politică a ţărilor române în secolele XIV-XV se desfăşoară în strânsă legătură cu istoria Europei, îndeosebi a Europei de sud-est.
- înconjurate de mari puteri europene, cum au fost regatul maghiar, regatul Poloniei dar îndeosebi Imperiul Otoman, ele au fost menite să ducă o politică abilă, pentru salvgardarea independenţei.
- astfel, cu regatul Poloniei, cu care aveau frontiere comune au stabilit relaţii feudale de vasalitate pentru a contracara în acest fel tendinţele expansioniste ale regatului maghiar.
- rezistenţa pe care statele româneşti a manifestat-o în faţa cuceririi otomane, care punea în pericol existenţa lor, s-a integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie.


Expansiunea otomană condusă de Mohamed al II-lea (secolul al XV-lea)