••• Surse istorice primare  •••  



1. Lucrarea „Faptele ungurilor” scrisă de Anonymus (notarul regelui Bela al III-lea) descrie formaţiunile prestatale româneşti din Transilvania şi lupta lor împotriva triburilor maghiare.
2.  Papa Honoriu al III-lea confirmă donaţia regelui Ungariei, Andrei al II-lea, ordinului cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, precum şi noile privilegii acordate.
3.  Diploma regelui Andrei II cuprinzând privilegiile saşilor de la Orăştie până la Draos (30 noiembrie 1224).
4.  Călugărul Rogerius despre năvălirea tătarilor în Transilvania.
5.  Românii în armata bizantină după descrierea cronicarului Ioannes Kinnamos.
6.  Formaţiuni prestatale şi ocupaţiile locuitorilor din Ţara Românească, în Diploma cavalerilor Ioaniţi acordată de regele Bela IV (2 iunie 1247).
7.  Lupta voievozilor Litovoi şi Bărbat cu regele Ungariei Ladislau Cumanul. Dania acestuia pentru magistrul Gheorghe (8 ianuarie 1285).
8.  Cronica pictată de la Viena” descrie expediţia regelui Carol Robert împotriva voievodului Basarab
9.  Cronicarul Ioan de Küküllő descrie expediţia regelui Ungariei Ludovic de Anjou împotriva Ţării Româneşti şi înfrângerea sa.
10.  Cronicarul bizantin Niketas Koniates Akominatos despre români în Moldova la mijlocul sec. al XII-lea (1164).
11.  „Predoslovia” cronicii lui Grigore Ureche referitoare la întemeierea Moldovei.
12.  Di-nceputul domnilor vă leatul 6867.

 

 

 



Anonymus descrie formaţiunile prestatale româneşti din Transilvania şi lupta lor împotriva triburilor maghiare

       „Iară trimişii ducelui Arpad1, Usubuu şi Velec2, au trecut râul Tisa la vadul Lucy şi, pornind de aici, au ajuns la cetatea Bihorului. S-au ploconit în faţa ducelui Menumorut i-a primit cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu daruri felurite, în a treia zi le spuse să se întoarcă acasă. Le-a dat şi răspuns astfel, zicând: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori, ca prieten unui prieten, cu toate ce-i sunt de trebuinţă, fiind el om străin şi ducând lipsă de multe. Iar pământul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom da niciodată, câtă vreme vom trăi. Socotim lucru nevrednic că ducele Salanus i-a dat o ţară aşa de mare, fie cum se spune, din dragoste, fie de frică, cum se tăgăduieşte. Noi însă nici din dragoste, nici din frică nu-i dăm nici o palmă de pământ, deşi ne-a spus că are un drept asupra lui. şi nu ne tulbură cu vorbe ca acele trimise, că e coborâtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit „biciul lui Dumnezeu”. Chiar dacă acela a răpit cu sila pământul acesta de la strămoşul meu, acum însă, din milostivirea stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu poate să-l mai smulgă din mâinile mele”.
       şi zicând acestea le-a îngăduit să plece ...
       ... Tuhutum3, tatăl lui Horea, un om şiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea „ţării de dincolo de păduri”4 unde stăpânea un român, anume Gelu. şi-a început să-l frământe gândul de n-ar putea cumva, din milostivirea ducelui Arpad, stăpânul său, să dobândească „ţara de dincolo de păduri” pentru sine şi pentru urmaşii săi ...
       Iară sus-zisul Tuhutum, om foarte prevăzător, a trimis pe un bărbat şiret, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, să meargă într-ascuns şi să afle felul şi rodnicia „ţării de dincolo de păduri” şi cum sunt locuitorii ei şi dacă ar fi cu putinţă să înceapă război cu ei ? Căci Tuhutum voia să-şi câştige faimă şi pământ ...
       Când tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, dând târcoale ca vulpea, a văzut, cât poate cuprinde vederea omenească, bunătatea şi rodnicia ţării şi pe locuitorii ei, i-a plăcut nespus de mult, şi s-a întors în cea mai mare grabă la stăpânul său. şi după ce a sosit, i-a spus multe stăpânului său despre bunătatea acelei ţări; ca pământul acela este udat de cele mai bune râuri, ale căror nume şi foloase i le-a înşirat, că din nisipurile lor se culege aur şi aurul acelei ţări e foarte bun şi că acolo se scoate din pământ sare şi materii sărate şi locuitorii acelei ţări sunt cei mai nevolnici oameni din toată lumea căci sunt români şi slavi, care nu au alte arme decât arcul şi săgeţile. şi ducele lor, Gelu, e puţin statornic şi nu are în jurul său ostaşi buni, care să cuteze a se împotrivi curajului ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi pecenegilor.
       Atunci Tuhutum, auzind de bunătatea acelei ţări, a trimis soli la ducele Arpad, ca să-i îngăduie să meargă dincolo de păduri, spre a lupta împotriva ducelui Gelu. Iară ducele Arpad, ţinând sfat, a lăudat dorinţa lui Tuhutum şi i-a îngăduit să meargă dincolo de păduri, spre a lupta împotriva lui Gelu. Când Tuhutum a aflat aceasta de la solul său, s-a pregătit cu oştenii lui şi, lăsându-şi acolo tovarăşii, a plecat dincolo de păduri, către răsărit, împotriva lui Gelu ducele românilor.
       Iară Gelu, ducele ultrasilvan, aflând de sosirea lui, şi-a adunat oastea şi a pornit călare, în cea mai mare grabă, în întâmpinarea sa, spre a-l opri la porţile Meseşului. „Tuhutum, însă, străbătând pădurea într-o singură zi, ajunse la râul Almaş. Atunci amândouă ostile se găsiră faţă în faţă, între ele fiind râul. Iară ducele Gelu voia să-i oprească acolo, cu arcaşii săi”.
       Ivindu-se zorile, Tuhutum, înainte de răsăritul soarelui, şi-a împărţit oastea în două părţi : pe una a trimis-o mai în sus, pentru ca, trecând râul fără ştirea ostaşilor lui Gelu, să înceapă lupta. Aşa s-a şi întâmplat. şi fiindcă trecerea le-a fost uşoară, ostile au ajuns deodată în luptă. şi s-au luptat cu înverşunare şi fură învinşi ostaşii ducelui Gelu şi mulţi dintre ei ucişi, iar mai mulţi fură prinşi ...”
       1  Căpetenie a uniunii de triburi maghiare.
       2–3  Conducător militar maghiar.
       4  Terrei Ultrasilvana, Transilvana.

Donaţia regelui Ungariei ordinului cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei şi noile privilegii acordate

       „Honoriu, episcopul ... În adevăr, din privilegiul prea scumpului nostru fiu întru Cristos, Andrei, strălucitul rege al ungurilor, am aflat, printre altele, că se găseşte şi aceea că el v-a dăruit în pietatea sa o ţară oarecare ce se cheamă Burza1, spre a stăpâni liber pe veci, acordându-vă nu mai puţin ca, dacă în numita ţară se va întâmpla să se găsească aur şi argint, o parte să revină fiscului regesc, iar cealaltă parte să rămână pentru folosul vostru. V-a mai acordat în întregime libertatea târgului şi venitul târgului din această ţară, lăsându-vă nu mai puţin libertatea banilor şi a vămilor şi dându-vă libertate şi scutire de orice dajdie şi a dispus ca nici un voievod să nu aibă voie să se amestece în treburile voastre. şi chiar şi ţara v-a fixat-o prin anumite hotare, sau miezuine ... V-a mai acordat ca să aveţi libere, pe fluviul numit Olt, şase corăbii şi tot atâtea pe fluviul numit Mureş, transportând în jos prin tot regatul lui sare şi transportând în sus alte mărfuri. Dărnicia regală v-a mai acordat chiar şi minele de sare ce se numesc Acana, îndestulătoare pentru cele douăsprezece corăbii, liber de a face transportul oriunde veţi voi, făcându-vă concesia ca să nu fiţi obligaţi să plătiţi nici o dare nici voi, nici oamenii voştri, când veţi trece prin ţara secuilor sau a românilor ... Aceasta fiindcă s-a gândit în special la recompensa daunelor ce aţi suferit atunci, când supărarea regală provocată împotriva voastră a căutat să vă ia dreptul asupra numitului teritoriu şi mai ales fiindcă, fiind voi aşezaţi la marginea regatului său, aveţi de susţinut atacurile dese ale paginilor şi fiindcă, pentru regatul său rezistaţi înfruntând moartea ca o fortăreaţă de apărare; dar dreptul de a bate monedă nu-l aveţi, fără o specială învoire a lui ...”

       1 Ţara Bârsei.

Diploma regelui Andrei II cuprinzând privilegiile saşilor de la Orăştie până la Draos

       „... Aşa dară noi plecându-ne urechile cu obişnuita pietate spre plângerile lor cele drepte, vrem să se facă cunoscut celor de faţă şi celor viitori, că noi călcând în cuvioasele urme ale înaintaşilor noştri, şi mişcaţi fiind din fundul inimii, le-am dăruit iarăşi libertatea cea de mai înainte. Însă aşa ca tot poporul începând de la Varaş (Orăştie) până la Boralt, cu ţara secuilor din ţara Sebuş, şi cu ţara Draus, să fie un popor, şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate comitatele afară de al Sibiului. Iară corniţele Sibiului, ori cine va fi, să nu cuteze a pune dregător în prezisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între dânşii; şi pe el să-l aleagă popoarele, după cum li se va păi ea mai bine. şi nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra loc (nobilitar) cu bani. Iară la camera noastră să plătească pe an 500 mărci de argint. Vrem ca nici un proprietar nobil sau orice alt locuitor, care se află între dânşii să nu fie scutit de această dare, afară de cei ce vor avea privilegiu special despre aceasta. şi aceasta le îngăduim, cu banii cari vor fi datori să ni-i plătească, să nu se măsoare cu altă măsură decât cu marca de argint, care le-a dat tatăl nostru Bela, de fericită memorie, adică cu patru fertoni şi jumătate, după măsura Sibiului, să tragă fără diferenţă cât un denar din Colonia. Iară deputaţilor noştri, pe cari îi va trimite maiestatea regală ca să strângă acei bani, nu se vor împotrivi, a le plăti pe fiecare zi ce vor petrece acolo, câte trei loţi pentru cheltuiala lor. Iar ostaşi vor trimite cinci sute în campania regelui între graniţele ţării, şi peste graniţă o sută, dacă regele va merge în persoană; iară dacă va trimite afară pe un supus al său, sau spre ajutorul amicului său sau întrebările sale proprii, vor trimite numai cincizeci de ostaşi. Nici regele nu va putea să ceară mai mulţi, nici ei nu vor fi datori a trimite ... Iară afară de cele mai sus zise, le-am dat pădurea românilor şi a bisenilor dimpreună cu apele, ca să se folosească de dânsele în comun cu susnumiţii români şi biseni, şi să nu fie datori a face niciun serviciu pentru aceasta, bucurându-se de mai sus zisa libertate ... Tot aşa le dăm dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nimenea să nu cuteze a-i împiedica cu luarea de tribut când se vor duce sau se vor întoarce. Iară pădurea cu toate pertinenţele ei şi apele cu toate cursurile lor, care se ţin numai de dreptul regelui, le dăm tuturor atât săracilor cât şi bogaţilor, ca să le folosească liber ... ordonăm ca toate târgurile lor să se ţină fără impozite ... Dat în anul de la naşterea domnului o mie douăsute douăzeci şi patru ...”

Călugărul Rogerius despre năvălirea tătarilor în Transilvania       

       „Regele Cadan1 făcând un drum de trei zile prin păduri, între Rusia şi Cumania, a ajuns la bogata Rodna, un oraş al teutonilor, aşezat între munţi înalţi, unde se află o mină de argint a regelui, şi în care locuia mare mulţime de oameni. Cum erau încă oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme auzind de sosirea tătarilor, le-a ieşit în întâmpinare în afara oraşului, prin păduri şi munţi. Iară Cadan, văzând mulţimea lor înarmată, a dat dosul, prefăcându-se că fuge dinaintea lor. Atunci întorcându-se locuitorii cu izbândă, au aruncat armele şi au început a se îmbăta cu vin, precum le-o cere nebunia lor teutonică. Tătarii, însă, venind dintr-odată, au pătruns în oraş din mai multe părţi, căci nu aveau şanţuri, ziduri şi întărituri, şi cu toate că dintr-o parte şi dintr-alta s-a întâmplat un măcel mare, locuitorii, văzând că nu li se pot împotrivi, s-au lăsat cu totul în voia lor. Cadan a luat oraşul sub ocrotirea sa. Pe corniţele oraşului Ariscaldus, împreună cu şase sute de teutoni înarmaţi, luaţi pe alese, i-a alăturat ostaşilor săi şi a început să vină cu ei dincoace de păduri.
       Iară Bochter cu alţi regi au trecut râul numit şiret şi au ajuns în ţara episcopului cumanilor. Învingând pe oamenii care se adunaseră la luptă, prinseră a cuprinde ţara în întregime ...”
        „... Corpurile acestora au fost ciopârţite de înfiorătoarele săbii că, chiar după retragerea duşmanilor, deşi fuseseră mult căutate n-au putut fi găsite. Iar despre numărul laicilor mai mari şi mai mici care se înecaseră în bălţi şi în ape, arşi în foc sau omorâţi de sabie, nu se poate pune temei pe vorba nici unui om. Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, se aflau numeroase corpuri arse. Această distrugere, acest prăpăd şi acest măcel, ţinu ocupate drumurile două zile şi tot pământul era înroşit de sânge. şi stăteau leşurile pe pământ, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie ... Ce să mai vorbim, deci, de argintul, de caii, de armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au făcut fie în luptă, fie în fugă ? Caii cu şeile şi frâiele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi că păreau că au înnebunit de-a binelea ...”
       „După ce au prins câţiva inşi care se ascunseră prin păduri le-au dat drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supună, li se va da libertatea de a veni acasă, însă într-un anumit timp. Oamenii au dat crezământ acestor vorbe ale lor, fiindcă, din cauza lipsei de hrană mureau de foame. Astfel toţi câţi mai rămăseseră în viaţă s-au întors pe la casele lor. şi cum pădurile erau mari, popor nenumărat stătea ascuns în ele; aşa că ţara s-a populat la cale de trei zile şi fiece sat şi-a ales dintre tătari ca rege pe cine a dorit. După ce s-a făcut aceasta, fiindcă era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare împreună cu paiele şi cu fânul ... şi-au ales cneji, adică balivi care să facă dreptate, să le procure cai, animale, arme, daruri şi vestmintele trebuincioase. şi astfel gazda mea era dintre domnii aceştia şi conducea aproape o mie de case. şi erau aproape o sută de cneji. Aveam pace, târguri şi fiecăruia i se dădea dreptate ce i se cuvenea ... Cnejii se adunau aproape în fiecare săptămână ...
       Într-o împrejurare oarecare toţi cnejii dădură ordin ca din anumite case să vie în prezenţa acelora, cu daruri, bărbaţii, femeile şi copiii ...”

       1 Conducător mongol.

Românii în armata bizantină după descrierea cronicarului Ioannes Kinnamos

       „Împăratul (Manuil Comnenul)1, supărat nu puţin pe ei (pe unguri), a hotărât el însuşi din nou să intervină în Ungaria. şi avea aminte mai ales să dea o dovadă duşmanilor de vitejia romană. Pe Alexie, după ce măritase pe fiica sa, îl trimise cu multă oaste, peste care era protostrator2, la Dunăre spre a amăgi pe unguri că ar avea de gând să năvălească asupra lor din locurile obişnuite, iar lui Ioan, cu numele Vatatzes, i-a dat poruncă să năvălească cu o armată mare din altă parte, mai ales cu o nenumărată mulţime de romani despre care se spune că au fost aduşi coloni odinioară din Italia, să atace Ungaria din locurile vecine cu Marea Neagră pe unde nimeni până acum, din primele veacuri, nu i-a atacat.”

       1  Împărat bizantin între (1143–1180).
       2  Funcţie militară în armata bizantină.

Diploma acordată de regele Bela IV cavalerilor Ioaniţi

       „... Bela ... regele Ungariei ... Totuşi, aşa le dăm /acele venituri/ încât jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului pomenită şi din cnezatele numite mai sus, să ne rămână nouă şi urmaşilor noştri, iar cealaltă jumătate o lăsăm pentru folosul casei mai sus pomenite ..., lăsând la o parte de asemenea toate morile dintre hotarele teritoriilor amintite, atât cele clădite cât şi cele ce se vor clădi, în afară de cele din ţara Litua, de asemenea cu toate clădirile şi semănăturile, făcute cu cheltuiala fraţilor zisei case, de asemenea cu fânaţele şi păşunile pentru vitele şi oile lor, la fel şi cu pescăriile, care sunt acum sau care se vor face de către cânşii, pe care toate le lăsăm în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la Dunăre şi heleşteiele de la Celeiu pe care le ţinem spre folosul împreună al nostru şi al acestora /al cavalerilor/. De asemenea dăruim casei /Ospitalierilor/, ca şi mai sus, să strângă jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor aduna pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua afară de ţara Haţegului, cu cele ce se ţin de dânsa. Voim însă, ca amintiţii români să ajute pe numiţii fraţi cu oastea lor spre apărarea ţării şi spre înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar la rândul lor, în prilejuri asemenea, fraţii înşişi să fie datori să dea sprijin şi ajutor /românilor/ cât le va sta în putinţă. Pe lângă acestea, cu privire la sarea ce le-am îngăduit s-o transporte în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania, ei vor putea s-o scoată din orice ocnă din Transilvania de unde le va fi mai uşor, cu cheltuiala – dimpreună a noastră şi a lor – păzindu-se întru toate dreptul episcopilor, tot aşa şi din banii ce vor umbla acolo în voia regelui şi cu sfatul preceptorului acestei case, din acea vreme, jumătate ţinem pentru noi, precum s-a spus şi despre celelalte venituri, iar cealaltă jumătate va rămâne spre folosul zisei case, păzindu-se drepturile bisericilor ... Mai adăugăm, că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – de care lucru să ne ferească dumnezeu – a cincea parte din ostaşii teritoriilor amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a pleca la război pentru apărarea ţării noastre. Iar dacă vom pleca cu oaste spre Bulgaria, Grecia şi Cumania, va ieşi a treia parte din cei în stare a merge la război şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea nemişcătoare, numita casă îşi va primi partea după numărul ostaşilor din ţara Severinului şi după armele lor ...
       ... Aşadar mânaţi de acest gând, am hotărât în acest chip – stând la sfat împreună cu venerabilul bărbat Rembaldus, marele preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim din părţile de dincoace de mare, ... îi dăm şi îi dăruim, lui şi printr-însul numitei case, întreaga ţara Severinului, împreună cu munţii acesteia şi cu toate celelalte locuri ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Fărcaş până la râul Olt, afară de ţara cnezatului lui Litovoi voievodul, pe care o lăsăm românilor, după cum au avut-o aceştia şi până acum ... Pe lângă aceasta, am mai dăruit amintitului preceptor şi, printr-însul casei ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, în aceleaşi condiţii arătate mai sus despre ţara Severinului, afară de ţara lui Seneslau voievodul românilor, care rămâne acelora, după cum au avut-o şi până acum şi întocmai în acele condiţii rânduite mai sus cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem sub tăcere aceasta, că de la cea dintâi aşezare a pomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, toate veniturile ţării Cumaniei în întregime le va strânge numita casă, afară de cele din ţara amintită a lui Seneslau, din care vor primi numai jumătate din venituri şi foloase. De atunci, jumătate din toate veniturile, foloasele şi slujbele, încuviinţate şi jurate de înălţimea regală, vor fi plătite vistieriei regale de către fraţii acelei case aşa fel, ca din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit va trebui să socotească veniturile, foloasele şi slujbele venite de acolo. Iară cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau întăriturilor, trebuie să le purtăm noi împreună cu acei fraţi, păstrându-se alte condiţii pentru noi, păstrându-se şi excepţiunile din partea Ospitalierilor din ţara Cumaniei, cum ar fi cu privire la biserici, mori şi toate celelalte care s-au spus mai sus una câte una, în legătură cu Severinul. La zidirea cetăţilor în amintita ţară a Cumaniei, precum şi la apărarea ţării Cumaniei împotriva oricăror duşmani, vom sta în ajutorul fraţilor cu sfatul şi cu puterea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi vom merge înşine, de nu vom fi împiedicaţi de alte lucruri. Le-am dăruit acelora pământ de 400 de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr la intrarea în ţara Cumaniei sau în Severin, unde vom crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, despre care danie vom face scrisoare deosebită ...”

Lupta voievozilor Litovoi şi Bărbat cu regele Ungariei Ladislau Cumanul

       „Ladislau ... regele Ungariei... În sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea prea iubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru aflătoare dincolo de Carpaţi şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe susnumitul magistru Gheorghe care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el, şi pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în prinsoare şi ni l-a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Gheorghe, s-a aşezat din nou tributul ce ni se datora din acele părţi ...”


„Cronica pictată de la Viena” descrie expediţia regelui Carol Robert împotriva voievodului Basarab

       „În acelaşi an ... în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste, – nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarul ţarii în diferite expediţii, împotriva numeroşilor săi duşmani – şi la îndemnul voievodului ardelean Thoma şi a lui Dionisie fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna septembrie, prin Severin, în ţara voievodului vlahilor Bazarad, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobicinuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Bazarad, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.
       După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Bazarad a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7.000 mărci de argint, şi voi lăsa în pace şi Zeverinul, cu toate ce se ţin de el, pe care acum, cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre, îl voi plăti cu credinţă în tot anul. şi nu mai puţin voiu trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea niciodată să înconjuraţi primejdia”. Regele, auzind aceasta, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele şi eu, din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”.
       Atunci un baron credincios, cu numele Danciu, comite de Zalyom şi de Liptou, aşa a grăit regelui: „Stăpâne, acest Bazarad se adresează către voi cu mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastră cu fervoarea bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire”.
       Regele atunci a repetat vorbe de sumeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit îndată mai departe, ca apoi să dea lupta. şi neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a ordonat o împăcare cu Bazarad, cându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel regele se întorcea în siguranţă punând temeiu pe credinţa perfidă a schismaticului.
       Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alungat din toate părţile şi au aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpile de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă.
       Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare ...
       Cadavrele tuturora, atât ale feţelor bisericeşti, cât şi ale nobililor laici acolo, pe locul luptei, aşteaptă vremea de apoi. .. Dar vlahii au dus mulţi prizonieri atât răniţi cât şi neatinşi şi au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani de aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de săbii şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şele şi cu frâne ce toate le-au luat şi le-au dus la Bazarad Voievod.
       Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu cari s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele 1-a omo-rât cu cruzime. şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi ...”

Expediţia regelui Ungariei Ludovic de Anjou împotriva Ţării Româneşti

       „Însuşi regele a plecat în persoană prin Bulgaria spre părţile muntene, supuse sfintei coroane, împotriva lui Layk voievodul ziselor părţi, care se răsculase contra Majestăţii Regale. De altă parte a trimis dinspre pământul Secuilor pe Nicolae voievodul Transilvaniei, împreună cu Simion fiul lui Mauriţiu ca să cerceteze părţile muntene cu oaste puternică, cu nobili şi cu secui ardeleni, precum şi cu alţii dintre ostaşii mai de seamă. Acesta (Layk) stătea atunci la pândă cu oaste mare pe lângă Dunăre, în partea de către Bulgaria, ca să împiedice intrarea armatei Domnului Rege. Iar voievodul Nicolae, după ce a trecut cu oastea amintită mai sus râul Ialomiţa, luând cu puterea întăriturile ridicate acolo de Valahi, ajungând la luptă cu oastea numeroasă a voievodului Layk, al cărui căpitan era corniţele Dragomir Valahul, castelanul lui de Dâmboviţa (Domloyka), l-a învins într-o ciocnire foarte aprigă: după ce căzură mulţi, însuşi căpitanul a fugit.
       Dar după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci şi tufişuri dese, când se înfundase pe nişte poteci foarte înguste, a fost atacat de mulţimea Valahilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort împreună cu vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Deseu zis Vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de Baltă, cu Secuii Petru şi Ladislau, bărbaţi viteji şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamă. şi după ce ungurii părăsind oastea, dăduseră dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi mlăştinoase, strâmtoraţi între prisăci, mulţi dintre ei fură ucişi de Valahi; numai câţiva au scăpat cu mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul lor. Iar trupul voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din mâinile Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigoniu, în mănăstirea Fecioarei Măria. În sfârşit, după întâmplarea aceasta tristă, schimbându-se iarăşi roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macso, însăş oastea regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii întărite şi apărate de atacurile luptătorilor şi arcaşilor voievodului Layk, adică ale Valahilor, care slobozeau potop săgeţile asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi s-au împrăştiat ca fumul ; şi rămăşiţele oastei întregi au intrat în ţara Severinului şi o au cuprins. şi atunci regele a zidit mai întâi aci cetatea Severinului şi după câţiva ani o cetate foarte puternică spre Braşov, numită Bran (Therch) lângă hotarul muntean şi o a ţinut în stăpânirea sa, întărind cetatea cu oameni înarmaţi, cu pedestraşi şi cu arcaşi din Anglia, pentru pază.”

Niketas Koniates Akominatos despre români în Moldova la mijlocul sec. al XII-lea

       „(Andronic)1 luând de la el /Pupace/ merinde şi călăuze de drum, pleacă în Haliciu. Dar tocmai când începuse să prindă curaj, crezând că scăpase de mâna urmăritorilor săi, şi chiar ajunsese la hotarele Haliciului, spre care tindea ca la un loc de scăpare, tocmai atunci a căzut în lanţul vânătorilor, pentru că nişte români, la care ajunse vestea despre fuga lui, au pus mâna pe dânsul şi s-au apucat să-l ducă înapoi la împărat. Aci neavând nici un sprijin, nici un prieten, nici un soldat, nici un servitor, a scăpat din nou numai prin iscusinţa sa.”

       1 Văr al împăratului Manuel Comnenul (1100-1185). A fost împărat al Bizanţului între 1183-1185.

„Predoslovia” cronicii lui Gr. Ureche referitoare la întemeierea Moldovei

        „Vor unii Moldovei să-i zică că au chiemat-o Sţitia, sau Schithia, pre limba slovenească. Ce Sţitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare şi din Ţara Leşească. Chiematu-o-au unii şi Flachia, ce scriu letopiseţele latineşti, pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chiemat Flacus carile au bătut războiu cu şţitii pre aceste locuri şi schimbându-să şi schimonosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acesta nume nu priimim, nici-l putem da ţărâi noastre Moldovei, ci Ţării Munteneşti, că ei nu vor să disparţă, să facă doao ţări, ci scriu că au fostu tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă, iar muntenii mai dintăi, măcară că s-au tras de la un izvod, muntenii mai întâi moldovenii mai pre urmă de păstorii nemerit, că umblându păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o hiară ce se chiamă bour şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiindu şi hiara obosită au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii, daca s-au discălicat sat. şi hierul ţării sau pecetea cap de bour să însemnează. şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii. Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova ...”
       „... După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu (sau cum spune letopiseţul cel ungurescu de Laslău craiul ungurescu, cându au răsipit tătarii dintr-aceste locuri, de au rămas locul pustiu) mai apoi, după multă vreme cum spune mai sus, cându (păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deschişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, apoi mai adăogăndu-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sir£tiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pană la Nistru şi pană la mare. Nici războaie mai făcea ca să-şi apere ţara şi pământul de cătră şţiti şi gotthi şi di cătră alţi vecini şi limbi ce era prin prejur. Ce avăndu purtatoriu domnii lor carii, rădicasă dentru sine, în Ţara Leşească de multe ori au intrat şi multă pradă şi izbândă au făcut, din câmpi tătarii i-au scos (că după multă risipă ce i-au fostu gonit pre tătari oarecând di pre aceste locuri Laslău craiul ungurescu, iarăşi au fost început a se tinde la câmpi). Ajijderea şi muntenilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi domniile schimba şi pre cine vrea ei, priimia ; pre ardeleni nu-i lăsa să se odihnească, ci pururea le făcea nevoie şi cetăţi căteva le luasă şi le lipiia cătră ţara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi turoii (cari să vedea) carii să vedea că ca o negură toată lumea acoperea, războaie minunate făcea, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au şi supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-să şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni, pană a o aşeza ...”

Di-nceputul domnilor vă leatul 6867

       „Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste şi mai de folos decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor de grijă.”

(Misail călugărul)
 

       „şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul acei hiară năsâlnice, zimbrul ce scrie mai sus că l-au vânat şi pusără de au făcut peciate ţării Moldovei, de trăieşte păn într-aceste vremi în mânule cui alege Dumnedzău a hire domnu ţărâi, de trăiaşte păn astăzi, de să pune pre cărţi, ce poronceşte domnul de tocmele şi de aşedzări lăcuitorilor şi de ascultat cărora vor să facă strâmbătăţi între lăcuitori, iar celora ce nu ascultă, de certare mare ...
       şi-ntr-acea începătură a fost domnâia ca o căpitănie. şi dacă au domnitu doi ani, au muritu.
       Pre acesta semnu dintăiaşi dată ca să arată domniia fără trai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea bună între domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viiaţa domnului dintăi, aşa şi domnii ce vor fi înainte, adesea să vor schimba şi între domniia Moldovei multă neaşezare va fi.
       Pre urma lui Dragoş vodă au stătut la domnie fiiu-său, Sas vodă şi au ţinut domniia 4 ani (şi au murit).
       După moartea lui Sas vodă au ţinut domniia fiiu-său, Laţco vodă 8 ani.
       Pre urma lui Laţco vodă au domnit Bogdan vodă 6 ani.
       După domniia lui Bogdan vodă au domnit Patru vodă, ficiorul lui Muşatu, 16 ani.
       După dânsul au domnitu frati-său, Roman vodă, tre ani.”