În operele cronicarilor medievali şi istoricilor moderni, românii sunt consideraţi cei mai vechi locuitori al spaţiului carpato-dunăreano-pontic:
Anonymus – notarul anonim al unuia dintre regii unguri (p. Dictus magister quodam regis Belae notarius) îi aminteşte pe români ca descendenţi ai romanităţii din întreaga zonă carpato-panonică;
- relatează că maghiarii găsesc în Pannonia o populaţie numeroasă, alcătuită din cele mai vechi neamuri: „Sclaui” (slavi), bulgarii et Blachii ac pastores Roma - norum („vlahii adică păstorii romanilor”). O căpetenie maghiară Tuhutum află despre „bunătatea ţării Ultrasilvane” unde domnia o avea „un oarecare blac (=român) Gelu”;
Simion de Keza, la sfârşitul sec. al XIII-lea, continua cele spuse de Anonimus şi mai precizează în Gesta Hunnorum et Hungarorum că românii – păstori şi coloni ai romanilor – supravieţuiesc în Pannonia în vremea hunilor, în schimb secuii nu locuiesc în Pannonia ci în munţii de la margine, împreună cu alte comunităţi româneşti de la care învaţă scrierea acestora.
Martin Opitz – profesor german la Academia din Alba Iulia realizează lucrarea, Dacia Antiqua, în care apreciază limba şi datinile strămoşeşti ale românilor
Huszti Audras - antorul cărţii O es uji Dacia... („Vechea şi noua Dacie...”, Viena 1791), scrie că românii sunt „urmaşii geţilor” şi ai „vechilor colonii romane”; limba lor este atât de apropiată de aceea veche romană (= latina), încât românii („valahii”) sunt în Transilvania descendenţii celor două popoare antice amintite.

Unii istorici, pentru a servi interesele politice ale stăpânilor alogeni, ajung la formularea unor teorii potrivit cărora românii nu s-ar fi format ca popor în ţara lor de astăzi, unde ar fi venit din altă parte:
Szamoskozy Istvan – cronicar maghiar, colecţionar de inscripţii latine din Transilvania, într-o lucrare din anul 1593 susţine că românii sunt urmaşii coloniştilor romani, după domnia lui Mihai Viteazul, afirmă că românii nu sunt urmaşii coloniştilor romani, întrucât Gallienus mută pe romani la sud de Dunăre.
Makkai Laszlo – istoric maghiar, scrie în 1946 că, „într-un mod incontestabil”, informaţiile lui Anonymus, „provin dintr-o primă Gesta Hungaromm, operă compusă la finele secolului al XI-lea adică la o dată relativ destul de apropiată de evenimentele respective”, ulterior pentru Makkai, afirmaţiile lui Anonymus reprezintă „basme”.
Szamoskozy – este primul care neagă, în scris, autohtonia şi continuitatea românilor în Dacia. Este combătut de cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J. Troster.
J. Troster – autor al unei lucrări intitulate Dacia, este convins că „romanii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi Munţii Transilvaniei, nu sunt decât urmaşii legiunilor romane de pază”.
Benko Iozsef – în cartea Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus (Viena, 1778) arată că la abandonarea provinciei traiane, „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.
Franz Ioseph Sulzer – sas de origine, între 1781-1782 editează la Viena o lucrare în trei volume, intitulată Geschichte das transalpinischen Daciens, în care arată că: românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia; s-au format în Peninsula Balcanică, unde primesc influenţa slavă, îmbrăţişând ortodoxia; trec fluviul în două etape la sfârşitul secolului al XIII-lea când sunt atacaţi de împăratul Isac Angelos şi în 1241 după marea invazie tătară, când „Cumania era golită de toţi locuitorii”.
- în Transilvania se aşează după venirea ungurilor şi de aceea nu au drepturi politice.
Michael Lebrecht – un învăţat sas, în timpul răscoalei condusă de Horea arată că românii, ca urmaşi ai romanilor sunt „cei mai vechi locuitori ai acestor regiuni”.
Împăratul Iosif al II-lea în 1784 arată că românii sunt „Cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori al Transilvaniei”.
E. Gibbon – cărturar englez, în 1787 arată că în Dacia, după retragerea aureliană, rămâne „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de emigrare decât de stăpânitorul got”.
Mişcarea naţională românească din 1791 este comentată defavorabil de:
I.C. Eder – sas de origine, adnotează „istorico-critic” Supplex Libellus Valachorum reluând ideile lui Sulzer, arătând că: românii n-au origine romană, ei emigrează la nord de Dunăre în secolul al XIII-lea, unde se manifestă ca nişte trântori şi nu au nici un drept în Transilvania.
Marton Bella încearcă să „demonstreze” că românii sunt de origine bulgară, de aceea li se spune „volohi”.
I.Chr. Engel arată în lucrările sale că ostaşii şi provincialii romani retraşi din Dacia ajung sub stăpânirea bulgarilor de la Volga (Viena, 1794; Halle, 1797) .
- mai susţine că locuitorii de origine română revin în nordul Dunării, în anul 811 - 813, când ţarul Krum îi nimiceşte pe avari.
- menţionează că românii vin în Transilvania în sec. IX.
- mai vorbeşte despre o colonizare a Maramureşului cu vlahi din jurul Constantinopolului, trimişi de împăratul Andronic al II-lea Paleologul în ajutorul regelui maghiar Ladislau Cumanul cu ocazia unei campanii împotriva tătarilor.
Corifeii şcolii Ardelene (P. Maior, G. Șincai, S. Micu. I. Budai Deleanu), istoricii eleni D. Philippide şi D. Fotino stabiliţi în Ţara Românească, dar şi învăţatul mitropolit sârb ştefan Stratimirovici sau marele slavist Paul Ioseph Schafarik (Leipzig, 1844) reliefează netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer, Eder, Engel, Bella.     

După 1867 – falsa teorie imigraţionistă este reluată şi îmbogăţită de Robert Roesler, autorul lucrării Romanische Studien („Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”, Viena 1871).
Istoricul D. Onciul arată că „este, în fond, ipoteza lui Sulzer, expusă în formă mai ştiinţifică şi completată cu datele privitoare la argumentele istorice şi lingvistice”.
Principalele idei roesleriene:
- dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma războaielor romane. Această „exterminare” a dacilor prin două războaie ar fi fost un caz unic în istoria universală antică, iar pe de altă parte ipoteza se infirmă prin multitudinea dovezilor în favoarea continuităţii.
- vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai datorită acestei exterminării. Atunci ce rost mai aveau noile aşezări cu nume ca: Apulum, Buteridava. Capidava, Drobeta?
- elocvente sunt hidronimele principale: Dunărea, Olt (Aluta, Alutus), Mureş (Maris), Someş (Samus) sau oronimele Carpaţi, Godeanu, antroponime Decebalus
- nu a fost acceptată posibilitatea că 165 de ani de stăpânire romană reprezintă un timp suficient (anterior galii şi iberii au învăţat limba latină într-o perioadă ce a durat 100-150 de ani)
- nu era posibilă şi nici un izvor nu atestă – stabilizarea masivă a populaţiei Daciei romane la sud de Dunăre în timpul împăratului Aurelian. Izvoarele lingvistice şi de altă natură confirmă continuitatea la nord şi sud de Dunăre din 275 până în anul 602.
Roesler afirmă că poporul român şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, argumentele fiind:
- lipsa elementelor germanice din limba română;
- existenţa unor elemente lexicale comune în limbile albaneză şi română;
- asemănarea dialectelor dacoromân şi macedoromân;
- influenţa slavă primită numai de la miazăzi de fluviu, unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă folosită mult timp în biserica lor;
- cuvinte ca: amurg, baci, cârlig ş.a.m.d. se întâlnesc în limba română şi în albaneză. Cuvântul codru (în limba română) corespunde cu Kodre - koder (în albaneză) şi cu kudra (din sanscrită). Sunt cuvinte de substrat moştenite din limbile indo-europene. În albaneză nu există corespondente pentru cuvântul românesc Olt (Aluta, Alutus), există în limba letonă (Aloutis), lituaniană (Aloute) şi sanscrită (Alata). Asemănările cu limbile vorbite în spaţiul baltic şi mai departe reliefează autohtonia românilor;
- românii ar fi un popor de păstori nomazi;
Nici un izvor nu atestă o „migraţie românească” de la sud la nord în secolele IX-XII (emigrări româneşti vor avea loc în veacurile XIII-XX, dar toate dinspre Transilvania către celelalte sectoare ale spaţiului carpato-dunăreano-pontic.
Descoperirile din ultimii ani (o însemnare de la Sfântul Munte Athos; o veche cronică turcă; opere, geografilor armeni; scrisori şl tratate ale împăraţilor bizantini) confirmă prezenţa românilor, la sfârşitul mileniului întâi în aria genezei lor etnice.

- teoria imigraţionistă nu este singurul fals ştiinţific
- unii „specialişti” sunt de acord cu formarea poporului român, numai la nord de Dunăre, contestă caracterul românesc al culturii materiale clin secolele VIII-XI, considerând-o că ar fi fost o cultură slavo-bulgară
- alţi „istorici” şi „filologi”, printre care şi fostul academician sovietic M. Lazarev, contestă unitatea etnico-lingvistică din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, unde ar fi fost două popoare (poporul român, poporul moldovean), fiecare cu limba sa.