- în anul 587 la nord de Haemus au loc luptele dintre romani – conduşi     Maricius – (582- 602) şi avari;
- un episod anecdotic arată că de pe spinarea unui catâr care transporta proviziile unui soldat roman este gata să cadă un sac. Unul dintre tovarăşii săi de drum îi strigă în „limba băştinaşă”: „retorna, retorna” (reîntoarnă, reîntoarnă) ;
- luând aceste cuvinte drept semnal de alarmă, se provoacă panică, avarii şi romanii fug în direcţii opuse.
- Theoprylacus Timocattes (570 - 640) povesteşte acelaşi episod în scrierea intitulată „Historiae”.
- Theophanes Confessor (752 - 817) repetă anecdota în altă variantă („în limba părintească a soldatului”): torna, torna, fratre.
- istoricul Jirecek consideră expresia o comandă latină ce se încheie cu cuvântul: „frater”
- alţi istorici consideră cele trei cuvinte drept o primă „menţiune de limbă românească”
- majoritatea lingviştilor sunt de părere că cele trei cuvinte dovedesc transformarea limbii latine în limbă maternă a locuitorilor vechiului spaţiu daco-moesian.
     Împărţirea Imperiului Roman (395) şi căderea Imperiului Occidental (476) dată pur convenţională nu afectează caracterul unitar al limbii latine „de pe întreg cuprinsul lumii romane”. Apar diferenţe relative până către sfârşitul secolului al VI-lea care se accentuează în veacul următor când unitatea menţionată „poate fi considerată dizolvată”.
- în vestul Europei, după adoptarea cronologiei creştine calculate de Dionisie cel Mic, latina scrisă (clasică) rămâne limba bisericii apostolice.
- latina vorbita (populară) se diferenţiază din ce în ce mai evident;
- latinitatea continentală divizată în:
- occidentală (N. Peninsulei Italice, Galia, Peninsula Iberică)
- orientală (Peninsula Balcanică, spaţiul carpato-danubiano-pontic şi cel pannonic) i se individualizează prin cei doi factori: slavii şi limba greacă

- din secolul al VII-lea începe în Europa etapa de „tranziţie spre structura individualizată” a limbilor romanice
- se remarcă semnificative transformări în sistemul fonologie:
- reamenajarea „vocalismului”
- în zona romanităţii occidentale „u” latin trece în „o” (forca), u latin se păstrează sub formă de u (furcă în română, furca în sardă) – aceasta denotă conservatorismul lexical de care dau dovadă limbile română şi sardă.
- transformări ce ţin de „consonantism”
- căderea lui –m final în primele secole ale erei creştine
- căderea lui –s final după secolul al VI-lea în romană şi italiană înlocuit cu i (ex: post; pos; poi; aus:voi), primul exemplu confirmă şi căderea lui t.
- evoluţia celor doi s din latinescul „fossatum”; unul este înlăturat pe măsura căderii literelor din final (–m, apoi –u) şi a vocalei „o” (încât rămâne fsat; ulterior sat)
- grupul final –us reprezentativă este evoluţia: campus; camp (în catalană şi provensală), k'amp (în dialectele engadin şi friulan ale limbii retoromane), campo (în italiană, spaniolă, portugheză) şi kampo (în dialectul logudorez al limbii sarde), câmp în limba română, champ în limba franceză.
- schimbările intervenite în „morfologie”
- substantive care provin din forma de acuzativ şi nu din cea de nominativ, flexiunea verbală ş.a.
- schimbări survenite în sintaxă, care, potrivit etnologilor, asigură un anumit mod de a gândi, evidenţiază trecerea treptată a limbii latine în limba română, proces ce se încheie în secolul al VIII-lea
- atestarea documentară a limbilor romanice încă din secolul al IX-lea:
- în 813, Conciliul de la Tours recomandă introducerea predicilor n Rustica Romana lingua opusă (...) latinei
- în 842, prin tratatul de la Strasbourg este confirmată limba franceză
- în secolul al X-lea sunt atestate italiana şi spaniola
- C. Daniel a comentat inscripţiile de la Basarabi - Murfatlar din sec. al X-lea confirmă existenţa limbii române
- prin unele trăsături, româna „face parte din grupul lingvistic apenino-balcanic împreună cu dalmata, albaneza (care are însă numai împrumuturi romanice) dialectele italiene centrale şi meridionale (abruzzez. sicilian şi pugliez) şi cu sarda (Al. Rosetti)
- prin substrat şi adstrat, româna reprezintă o entitate lingvistică originală

- în Dacia şi Moesia - latina este limba oficială până la începutul secolului al VII-lea
- se tinde apoi la o limbă romanică unitară şi completă, răspândită la nord şi la sud de Dunăre, datorită civilizaţiei predominant agrare şi pastorale a autohtonilor creştini (din sec. IV) ortodocşi (din sec. VI) caracterizată prin colonizare rurală şi prin habitat pendulant,
- condiţii istorice şi demografice posterioare anilor 602 - 610 determină diversificarea sistemului lingvistic al romanităţii orientale.
- apar o seamă de isoglose (linii care marchează, pe o hartă lingvistică – răspândirea unui fenomen fonetic, lexical sau morfologic) , conturându-se arii dialectice.
- rotacismul – transformarea lui n intervocalic în r, specifică dialectului nord-dunărean (daco-român)
- palatizarea (muierea) labialelor (sunete la a căror articulaţie participă buzele) se întâlnesc în dialectul macedo-român (aromân), în cel meglenoromân (meglenit), cât şi în dialectul istroromân, dar, în grade diferite de evoluţie şi răspândire.
- tratamentul africatelor (ce, ci; ţe, ţi; ge, gi; dze dzi, se pronunţă începând cu o ocluziune şi se termină prin sunete pronunţate prin îngustarea candului vocal) este un fenomen specific numai dialectelor româneşti sud-dunărene
- suprimarea vocalei iniţiale a unui cuvânt afereza lui „a” caracterizează toate dialectele
amintite. Cuvântul latin agnellus, fonetismul originar se păstrează în aromână şi meglenită (nel) ; în daco-română (miel) în istroromână (mi'e)
- Aromâna – păstrează acuzativul direcţiei din vechea latină (mi duc Bitule, ai s'niarzim Ticolu)
- Dacoromâna – reproduce construcţia latină inovată cu prepoziţii (mă duc la Târgovişte)
- existenţa celor patru dialecte nu afectează unitatea limbii române.
Individualitatea limbii române constă în arhaismul stratului (fondului) latin, substratul daco-moesic (daco-mezic)şi substratul daco-moesic (daco-mezic):

Arhaismul stratului (fondului) latin

- din cele aproape 6.700 de cuvinte păstrate în limbile romanice, unele lipsesc din română; în schimb, aceasta are elemente latine de vocabular specifice (ex: chiar, femeie, leagăn, merge, mâine, picior) independente de celelalte limbi romanice
- alte 2.090 de cuvinte româneşti, sunt comune cu elemente lexicale din alte limbi romanice. Ele se referă la:
- forme de relief (câmpie, munte);
- resurse naturale (aur, argint, sare);
- activităţi economice (agricultură, meşteşugărie. creşterea animalelor);
- cereale (grâu, orz, secară);
- produse (caş, lână, pâine);

Substratul daco-moesic (daco-mezic)

- cuvintele prelatine (160 - 170, cu 1400 derivate, majoritatea în dialectul nord-dunărean, dau un caracter individual pronunţat limbii române;
- oronim (Carpaţii) şi hidronim (Dunărea), cuvinte care se referă la om şi relaţiile sale: (prunc, copil, băiat, miere, moş), îmbrăcăminte (brâu, căciulă), unelte, arme (ghioagă, grapă, undrea), la habitate (bordeiu, cătun, ţărână, vatră), horă (brad. mazăre, strugure), adjective (aprig, mare, tare), adverbe (gata, niţel, pururea), verbe (a anina, a bucura, a cruţa, a dezmierda, a înţărca, a necheza, a scurma, a viscoli),

Superstratul slav

- slavii învaţă limba daco-romanilor, căreia îi transmit mai multe caracteristici timp de mai multe secole;
- cele 1.470 de elemente slave vechi (sec. VII-XII) şi derivatele lor reprezintă 20% din vocabularul limbii române;
- rotacismul este anterior influenţelor slave (n slav nu este tratat în română ca n latin, ex: lână din lat. lana; rană din sl. rana);
- populaţia slavă numeroasă preia de la autohtoni numele de râuri: Ampoi, Buzău, Mureş, Siret, Olt, Timiş, toate aparţinând substratului daco-moesic, ele au numai caracteristici fonetice slave;
- uneori slavii traduc denumirea locală în corespondentul din limba lor (Bistriţa – râul repede sau localitatea Repedea) ;
- uneori toponimia slavă traduce pe cea a autohtonilor Piatra – Kamena (v. sl. Kamenu) ;
- alteori terminologia slavă constată realităţi geografice şi demografice: Vlaşca –  (ţara vlahilor, a românilor deci), Vlăsia ­– (Codrul românilor) drenat de Dâmboviţa – (râul stejarilor) ;
- alţi termeni slavi se adaugă vechilor activităţi economice denumite în limba latină (plug, seceră, târg, vamă, precupeţi) ;
- alţii suplinesc lipsa corespondenţelor de substrat sau strat (bivol, cocoş, gâscă, ovăz) ;
- pe plan social, alături de jude (din lat. judex), se statorniceşte termenul de cneaz (v. sl. kenez = principe) ;
- termeni slavi în domeniul religiei: a blagoslovi, maslu, stareţ, utrenie, vecernie (majoritatea termenilor provin din limba latină)

aspecte din secolele VII-VIII
- „structura individualizată” a unei limbi romanice unitare pe ambele maluri ale Dunării demonstrează că este deplin conturat singurul etnic care îl moşteneşte pe cel geto-dac romanizat.
- desăvârşirea întrepătrunderii etno-culturale este dovedită de capacitatea autohtonilor de a asimila noii migratori (avarii şi mai ales slavii) .
- în secolul al VII-lea continuă afirmarea culturii Ipoteşti-Cândeşti
- denumită astfel după două obiective arheologice din judeţele Olt şi Buzău
- se răspândeşte de la Nistru la Tisa, de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani unde este atestată o continuitate mobilă a autohtonilor.
- băştinaşii sunt confirmaţi în Epir şi Thesalia, unde graiurile aromâneşti rezistă tuturor presiunilor lingvistice. Populaţia autohtonă de pe ambele maluri ale Dunării e raportată la Sintagma Rhomaioi refugoi (v. Pseudomaurikiros, Strategycon) .
- în jurul Munţilor Apuseni este atestat un puternic centru de organizare a autohtonilor (marea necropolă de la Alba-Iulia) .
- tot autohtonilor le aparţin tezaurele monetare de aur şi podoabele îngropate la Firtuş (jud. Harghita) şi alte locuri din Muntenia şi Oltenia cu prilejul invaziei avare şi bulgare din 680 Mai sunt atestaţi autohtoni şi în preajma comunităţilor slave avarizate în urma descoperirilor de la Someşeni (jud. Cluj) şi Nuşfalău (jud. Sălaj) după aprecierile lui 1. Nestor.        

- primele mărturii despre români în izvoarele medievale datează din sec. al VIII-lea, însemnarea păstrată la mănăstirea Castamonitu de pe Muntele Athos aminteşte despre aşa-numiţii „rinchini” şi mai ales „Vlaho-rinchini” între anii 726-780
- în anul 787 la al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea participă şi Ursus, episcop al avariţilor. G.C. Giurescu şi D.C. Giurescu. consideră că este vorba de primul episcop român „pe care îl înregistrează istoria”
- pentru secolul al IX-lea, geografia lui Moise Chorenati aminteşte ţara necunoscută ce-i zic Balak (Valahia)
- un izvor narativ oriental Oguzname, cea mai veche cronică din care aflăm despre o „ţară a vlahilor” (Ulak-ili)
- în anul 996 vlahi sunt amintiţi ca un popor separat (în opera lui Mutahhar al Magdisi – cărturar arab)
- în majoritatea izvoarelor prezentate, românii apar cu numele de „vlahi”, nume dat din considerente economice – păstoritul din spaţiul carpatic şi cel balcanic – „fără a denumi naţionalitatea” Al. Rosetti
- iniţial acest nume este folosit de alogenii germanici (de gepizi) de la care îl preiau slavii în veacul următor. Datorită copierii greşite a unor texte sud-slave; litera „V” (B) din chirilică duce uneori la forma „Blahi”. Urmaşii geto-dacilor s-au numit pe el înşişi români – rumâni (de la latinescul romanus) , iar limba românească sau rumânească.