••• Surse istorice primare  •••  



1.  Paulus Orosius, scriitor roman (sec. IV d.Hr.), în Istorii asupra paginilor vorbeşte despre popoarele migratoare.
2.  „Socrates Scolasticul” (sec. IV–V d.Hr.) în Istoria Bisericească a transmis ştiri cu privire la încreştinarea goţilor.
3.  Priscus Panites despre huni.
4.  Iordanes despre gepizi şi invazia lor în Dacia.
5.  Procopius din Caesarea (sec. VI d.Hr.), scriitor şi om politic bizantin, în opera sa „Despre războaie” (scrisă între 540–553), descrie războaiele bizantinilor cu triburile slave
6.  Mauricius, scriitor bizantin (sec. VII d.Hr.), în lucrarea sa cu privire la Arta Militară, scrie despre slavi şi obiceiurile lor.

 

 

 

 

 




Paulus Orosius (sec. IV d.Hr.) vorbeşte despre popoarele migratoare

       „În al treisprezecelea an al domniei lui Valens1 adică puţin timp după ce Valens făcuse prăpăd în sânul bisericilor creştine din tot Orientul şi omorâse mulţi sfinţi, totodată şi rădăcina nenorocirilor noastre a dat roade foarte îmbelşugate. Căci neamul hunilor, multă vreme închis în munţi, în care era greu de pătruns, împinşi de o furie neaşteptată, s-au aprins împotriva goţilor şi, răvăşindu-i, i-au alungat din vechile lor aşezări. Goţii, trecând în fugă Dunărea, au fost primiţi de Valens, fără nici un pact de alianţă şi nici armele nu le-au predat romanilor, ca să li se dea mai uşor crezare. Apoi, din pricina lăcomiei insuportabile a comandantului Maximus, împinşi de foame şi nedreptăţi, s-au răsculat cu armele în mâini, şi, după ce au învins armata lui Valens, s-au răspândit prin Tracia, răvăşind toate prin omoruri, incendii şi jafuri... Astfel, în al treisprezecelea an al domniei sale (Valens) a dus în Tracia alt război nenorocit cu goţii, care atunci erau foarte bine pregătiţi, datorită antrenamentului trupelor şi a mulţimii mijloacelor /disponibile/. îndată ce, de la primul atac al goţilor, escadroanele romane au fost dezorganizate, ele au lăsat dezgolită apărarea pedestrimii. Imediat legiunile de pedestraşi au fost înconjurate din toate părţile şi mai întâi au fost acoperite cu o ploaie de săgeţi ; apoi, pe când împrăştiate şi înnebunite de spaimă erau împinse pe drumuri lăuntrice, au fost măcelărite de săbiile şi suliţele urmăritorilor şi au pierit cu totul. însuşi împăratul, pe când se ascundea într-o colibă de pe o moşioară, rănit de o săgeată şi pus pe fugă, a fost prins de duşmanii care îl urmăreau şi a ars în /flăcările/ focului pus de aceştia. şi ca să fie şi mai mare dovada pedepsei sale şi un exemplu teribil al mâniei divine, pentru urmaşi, /împăratul/ a fost lipsit de obşteasca înmormântare . .. Goţii au cerut mai înainte, implorând pe soli, să li se trimită episcopi, de la care să înveţe principiile credinţei creştine. împăratul Valens, datorită perversităţii sale aducătoare de nenorociri, a trimis pe propagatorii învăţăturii lui Arius. Iar goţii au păstrat elementele primei credinţe pe care au primit-o de la început.”

       1  Valens, împărat roman între 364–378 d.Hr.

„Socrates Scolasticul” (sec. IV–V d.Hr.) a transmis ştiri cu privire la încreştinarea goţilor

       „... Barbarii de dincolo de Istru, numiţi goţi, punând în mişcare un război între triburile lor, s-au împărţit în două tabere : pe una dintre ele o conducea Fritigern1, iar pe cealaltă Athanaric2. Tabăra lui Athanaric s-a dovedit mai puternică şi Fritigern a fugit la romani şi le-a cerut ajutor împotriva rivalului său. Lucrurile acestea au fost aduse la cunoştinţa împăratului Valens; el a poruncit soldaţilor staţionaţi în Tracia să dea ajutor barbarilor care se aflau în luptă cu barbarii. Ei au obţinut o victorie împotriva lui Athanaric, dincolo de Istru, punând pe fugă pe duşmani. Acest prilej a fost un pretext că mulţi dintre barbari s-au făcut creştini. Căci vrând să mulţumească pentru binele ce i s-a făcut, Fritigern a îmbrăţişat credinţa împăratului, silindu-i şi pe cei de sub ascultarea sa să facă acest lucru. De aceea şi până în ziua de azi mulţi goţi sunt de credinţă ariană, alăturându-se atunci acesteia din cauza împăratului. În acel timp şi Ulfilas3, episcopul goţilor, s-a pregătit să-i înveţe pe barbari învăţăturile divine. Deoarece Ulfilas propovăduia creştinismul nu numai printre barbarii de sub ascultarea lui Fritigern, ci şi printre cei aflaţi sub ascultarea lui Athanaric, acesta (Athanaric) şi-a văzut primejduită credinţa strămoşească şi a supus răzbunărilor sale pe mulţi dintre cei care se creştinau. Astfel barbarii, adepţi al lui Arius4, au ajuns atunci martiri …”

         1  Conducător al goţilor chervingi.
         2  Rege got. Moare la Constantinopol în anul 381 d.Hr..
         3  Walfila, episcop al vizigoţilor (311384 d.Hr.).
         4  Arie, din Alexandria, întemeietorul doctrinei religioase cunoscută sub numele de arianism.

Priscus Panites despre huni
      

       „Apoi, dintr-o regiune plină de dealuri am ajuns într-o câmpie împădurită. Acolo ne-au primit luntraşi barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi. Ei ne-au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregătiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulţimea barbară, pe care am întâlnit-o în cale, deoarece Attila îşi pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit făcea pregătiri de război sub pretext că nu-i fuseseră restituiţi toţi fugarii. După ce am trecut Istrul şi am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape şaptezeci de stadii, am fost nevoiţi să ne oprim într-o câmpie până când Edecon1 l-a înştiinţat pe Attila despre sosirea noastră ...
       ... După ce am trecut câteva râuri, am sosit într-un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuinţele lui Attila, construită din bârne şi scânduri frumos poleite şi bine încheiate şi înconjurată cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumuseţe, nu pentru întăritură. După locuinţa regelui se găsea locuinţa lui Onegesius2, împodobită şi aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur împrejur, dar nu era înfrumuseţată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre sciţi după Attila, cu piatră adusă din ţara peonilor, deoarece la barbarii din părţile acelea nu se găseşte piatră şi lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

       1  Demnitar la curtea lui Attila.
       2  şef hun.

Iordanes despre gepizi şi invazia lor în Dacia
       

       „Când Ardaric, regele gepizilor1, a aflat aceasta, supărat de faptul că atât de multe neamuri sunt tratate ca nişte sclavi fără valoare, s-a răsculat cel dintâi împotriva fiilor lui Attila. Având succes a şters ruşinea şi pata ruşinoasă a sclaviei, care îi fusese impusă, şi a eliberat – prin acţiunea sa de câştigare a independenţei – nu numai neamul său, dar şi pe celelalte, care erau la fel de asuprite: toată lumea se alătură cu dragă inimă unei acţiuni întreprinse în folosul tuturor. Astfel, toţi se înarmează ca să se ucidă unii pe alţii, iar lupta are loc lângă râul Nedao din Pannonia2 ... După multe şi grele ciocniri în mod cu totul neaşteptat izbânda s-a arătat prielnică gepizilor. Căci aproape 30.000 de ostaşi huni şi de alte neamuri care îi ajutau pe huni au pierit de sabia lui Ardaric şi a celorlalţi conspiratori. În lupta aceasta a fost omorât fiul mai mare al lui Attila, pe nume Ellac ...
       .. . Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decât pace şi daruri anuale. Printr-un tratat de prietenie împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi până astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman. Iar goţii, văzând că gepizii păstrează pentru ei regiunile hunilor şi că poporul hunilor ocupă locurile lor de odinioară, au preferat să ceară pământuri de la Imperiul roman decât să năvălească cu primejdie în altele străine ...”

       1  A doua jumătate a sec. V.
       2  Râu neidentificat.

Procopius din Caesarea (sec. VI d.Hr.) descrie războaiele bizantinilor cu triburile slave
      

       „... Anţii1 se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane2. Îl ameninţau cu pedeapsa dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele de Turris3 care se afla dincolo de Istru şi fusese zidită pe vremuri de împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o sumă mare de bani, numai să-i fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană aşa cum îşi puseseră în gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră şi făgăduiră că vor face totul, numai să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane şi să-l lase să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei.”

       1  Triburi slave.
       2  Comandant al armatei bizantine în timpul împăratului Iustinian
       
3. Turnu-Măgurele sau Bărboşi.

Mauricius (sec. VII d.Hr.) scrie despre slavi şi obiceiurile lor

       „. .. Neamurile slavilor şi anţilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsă de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-şi răzbune oaspetele. Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit, ca celelalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei şi părâng. Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie. Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălţi greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă. Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locuri încurcate, înguste şi întunecoase. Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntare. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă: de pildă, de multe ori unii dintre ei, când se află în locurile lor şi sunt luaţi pe neaşteptate de jur împrejur, se cufundă în apă, apucă în gură trestii mari, crescute în apă şi goale peste tot, care se întind până deasupra apei, şi stând la fund, cu faţa în sus răsuflă prin el şi ajung de le ţin multe ceasuri, încât nici nu-i bănuieşti; cu toate că văd întâmplător trestiile, cei neştiutori le cred crescute în locurile acelea. Cei ce se pricep la asta, cunosc trestiile după tăietură şi aşezare; ei le înţeapă cu ele gurile sau le smulg din gură şi-i scot afară, pentru că nu mai pot sta după aceea în apă.”