••• Surse istorice primare  •••  

1.  Hellanicos, scriitor grec din prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr. În scrierea sa, „Obiceiuri barbare” a adunat povestiri, legende etc., referitoare la populaţiile din vecinătatea Greciei printre care se află şi acest text care se referă la daco-geţi şi credinţele lor religioase.
2.  Herodot (aprox. 484 î.Hr.– 425 î.Hr.) „părintele istoriei” este primul care ne transmite informaţii preţioase despre populaţia şi teritoriul de azi al ţării noastre.
3.  Tucidide (460–398 î.Hr.), istoric grec, în opera sa „Istoria războiului peloponesiac”, descrie participarea daco-geţilor la acest război.
4.  Acornion din Dionysopolis sol al lui Burebista despre domnia şi amestecul regelui dac în războiul civil dintre Pompei şi Cezar  (cca. 48 î.Hr.).
5.  Arian (aprox. 95–175 d.Hr.) autor a numeroase lucrări cu caracter istoric şi filozofic, descrie în lucrarea sa „Expediţia” lui Alexandru Macedon împotriva daco-geţilor.
6.  Polyainos, jurist macedonean din sec. II d.Hr., a scris la Roma o lucrare cu titlu „Strategemata”, în care vorbeşte şi despre Dromichaites şi războaiele sale cu Lisimah.
7.  Claudius Aelianus (sec. II–III d.Hr.) autor a mai multor scrieri cu caracter etic şi religios, între care şi una cu titlul „Despre animale”, în care relatează şi lucruri despre populaţia de pe teritoriul patriei noastre şi ocupaţia pescăritului.
8.  Iordanes (sec. VI d.Hr.) istoric got romanizat, autor al lucrărilor „Romana” şi „Getica”. În „Getica” îi descrie pe daci în timpul lui Deceneu.
9.  Strabon (63 î.Hr.–21 d.Hr.), istoric şi geograf grec aduce în opera sa principală – „Geografia” –, informaţii importante despre daco-geţi în vremea regelui Burebista.
10.  Lucius Annacus Florus, scriitor latin (sfârşitul sec. I, prima jumătate a sec. II î.Hr.), autor al unei scurte istorii a războaielor romanilor în care descrie expediţia generalului Gentulus împotriva triburilor dacice de la nordul Dunării, se pare în anii 11–12 d.Hr..
11.  Columella (20–70 d.Hr.), vestit agronom latin, a lucrarea „Despre agricultură” face referiri la creşterea oilor de către daco-geţi.
12.  Dion Cassius, istoric grec şi om politic roman (sfârşitul sec. II, prima jumătate a sec. III î.Hr.), este autorul unei importante Istorii Romane, în care descrie şi războaiele daco-romane.
13.  „Diploma militară” din anul 123, descoperită la Gherla, dovedeşte existenţa la acea dată a Daciei Porolissensis prin menţionarea cohortelor în această provincie.

Hellanicos, scriitor grec, în Obiceiuri barbare” se referă la daco-geţi şi credinţele lor religioase

        „Scitul fiind robul lui Pitagora – cum ne povesteşte Herodot în cartea a IV-a –, înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis.
       Hellanicos, în „Obiceiuri barbare”, zice că <Zamolxis> a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea aceasta, şi-a construit o casă sub pământ, apoi – dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor – a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea.
       Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.”

 

 

 

 

 

 

 

 



Herodot este primul care ne transmite informaţii preţioase despre populaţia şi teritoriul de azi al ţării noastre

       „Lângă Pontul Euxin1, către care şi-a îndreptat Darius2 expediţia sa, locuiesc, în afară de sciţi, cele mai înapoiate neamuri din câte există în vreo ţară. Căci dintre neamurile de dincoace de Pont nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înţelepciune şi nu cunoaştem pe nici un învăţat, cu excepţia neamului scit şi a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoaştem, a descoperit, cu nespus de multă cuminţenie, cel mai însemnat lucru pentru viaţa bine orânduită a oamenilor. Celelalte descoperiri pe care le-au făcut sciţii nu le admir. Datorită acestui lucru foarte însemnat, aflat de ei, nici un năvălitor nu le scapă, iar când nu vor să mai fie găsiţi, este cu neputinţă ca vreun om să dea de ei. Căci sciţii nu au nici cetăţi, nici ziduri întărite; ci toţi îşi duc casele cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din agricultură, ci de pe urma dobitoacelor ce le au. Iar locuinţele lor sunt în căruţe. şi atunci cum să nu fie de nebiruit aceşti oameni şi cum să te poţi apropia de dânşii ? ...
       Istrul3, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu din Sciţia venind dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primeşte apele mai multor altor râuri. Printre acelea care îl fac să fie mare sunt cinci mari cursuri de apă care curg prin Sciţia: unul numit de sciţi Porata4, iar de eleni Pyretos, apoi Tiarantos, Araros, Naparis şi Ordessos5. Cel dintâi amintit dintre aceste râuri e mare şi, curgând el spre răsărit, îşi uneşte apele cu ale Istrului. Al doilea, căruia i se spune Tiarantos, curge mai spre apus, fiind şi mai mic. Araros, Naparis şi Ordessos curg între aceste două râuri, vărsându-se şi ele în Istru. Acestea sunt râurile care izvorăsc din Sciţia şi care îi sporesc apele. Râul Maris6 izvorăşte în ţara agatirşilor şi se varsă şi el în Istru ...
       Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis7. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene), deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.
       Aşa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului8 şi ale Pontului Euxin, Zamolxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samos, şi anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogăţiile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata (Zamolxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.
       În privinţa lui Zamolxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zamolxis om ori vreo divinitate.”

       1  Numele grecesc al Mării Negre.
       2  Darius I, rege al perşilor între 522–486 î.Hr.
       3  Numele grecesc al Dunării.
       4  Denumirea scitică a râului Prut.
       5  Râuri la nordul Dunării.
       6  Mureşul de azi.
       7  Divinitate dacică.
       8  Dardanelele de azi. Herodot se referă la coloniile greceşti.

Tucidide, în „Istoria războiului peloponeziac”, descrie participarea daco-geţilor la acest război

       „[Sitalces] porneşte1 aşadar de la odrisi, punând în mişcare întâi pe tracii ce locuiesc între munţii Haemus şi Rodope şi care se aflau sub stăpânirea sa până la mare (la Pontul Euxin şi Helespont), după aceea pe geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin. Geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări ...”

       1  Împotriva duşmanilor Atenei în anul 429  î.Hr.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acornion din Dionysopolis despre domnia lui Burebista

       „.... Iar pe vremea iernării lui Gaius Antonius1 la noi luând (Acornion)2 iară asupra sa preoţia zeului eponim Dionysos, a împlinit după cuviinţă şi cu mărinimie procesiunile şi sacrificiile pentru zeu ... . şi în timpul din urmă regele Burebista3 ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo de Dunăre Acornion a fost şi pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri, şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale şi, de asemenea, şi în toate celelalte ocazii, oferindu-se fără rezervă pentru împlinirea soliilor oraşului, şi luându-şi asupra sa fără întârziere înfruntarea primejdiilor, numai spre a izbândi în toate chipurile la câştigarea unui folos pentru patria sa ... şi fiind trimis de regele Burebista ca sol la autocratorul romanilor, Cnaeus Pompeius4 fiul lui Gnaeus, şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heraclea Lyncestis, nu numai că şi-a împlinit însărcinările ce le avea de la rege, câştigând bunăvoinţa romanilor pentru rege, dar a purtat şi cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale ...”

        1  Caius Antonius, om politic roman între 63–42 î.Hr.
       2  Acornion al lui Dionysos, sec. I î.Hr.

        3  Burebista rege al geto-dacilor (cea. 82–44 î.Hr.).
        4  Cnaeus Pompeius om politic şi general roman (101 î.Hr.–48 î.Hr.).

 

 

 

 

 

 

 



Arian descrie expediţia lui Alexandru Macedon împotriva daco-geţilor

       „Atunci Alexandru1 îşi retrase corăbiile şi hotărî să treacă Istrul împotriva geţilor care locuiau dincolo de Istru2, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în mare număr pe malul Istrului. Ei voiau să-l împiedice, dacă ar fi încercat să treacă la dânşii (erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii). În acelaşi timp, pe Alexandru îl cuprinse dorinţa de a trece pe malul celălalt al Istrului. Pe una din corăbii se urcă şi el. Apoi, puse să se umple cu paie burdufuri din pielea corturilor sub care se adăposteau ai săi; adună din regiune cât putu mai multe luntri dintr-un singur trunchi (căci acestea se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie). După ce adună foarte multe din acestea, trecu pe ele cât mai mulţi soldaţi. Cei care trecură împreună cu Alexandru erau ca la vreo mie şi cinci sute de călăreţi şi vreo patru mii de pedestraşi.
       În cursul nopţii, merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate. În felul acesta rămaseră mai neobservaţi în înaintarea lor pe mal. Cu ivirea zorilor, Alexandru o porni prin holde. El porunci pedestraşilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la pământul necultivat. Câtă vreme călăreţii înaintară prin holde, falanga îi urma. Dar când abia ieşiră de pe ogoare, Alexandru însuşi duse cavaleria la aripa stângă, iar lui Nicanor3  îi porunci să ducă falanga în formaţie pătrată. Dar geţii nu ţinură piept nici măcar primului atac al cavaleriei. Ei rămaseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere. Îi mai înspăimânta şi desimea de nestrăbătut a falangei şi puternicul atac dat de călăreţi. Mai întâi, ei fugiră spre un oraş, care se afla la o depărtare de o parasangă de Istru. Când văzură că, lăsând în frunte pe călăreţi, Alexandru duce în grabă falanga de-a lungul fluviului, pentru ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă, geţii părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi luară copiii şi femeile pe cai, cât puteau duce caii. Ei se retrăseseră cât putură mai departe de fluviu prin locuri singuratice. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii. El însărcina pe Meleagru3 şi Filip3 cu transportarea prăzii. Dărâmând oraşul până la temelie, jertfi pe malul Istrului lui Zeus Mântuitorul, lui Heracles şi Istrului însuşi, deoarece nu le-a fost de netrecut. În aceeaşi zi îi aduse teferi pe toţi soldaţii săi în tabără.”

         1  Rege al Macedoniei (336—323 î.Hr.).
         2  Numele grecesc al Dunării.
         3  Comandanţi militari ai lui Alexandru Macedon.

 

 

Polyainos, în „Strategemata”, vorbeşte şi despre Dromichaites şi războaiele sale cu Lisimah

„... Dromichaites1 era regele tracilor, iar Lisimah al macedonenilor2. Macedoneanul făcu o expediţie în Tracia. Regele trac folosi un vicleşug împotriva acestuia. Generalul său Seuthes se prefăcu că fuge la Lisimah şi după ce izbuti să fie socotit vrednic de încredere, îi aduse pe macedoneni în locuri neprielnice, unde avură de suferit de foame şi de sete. Dromichaites căzu asupra lor şi nimici pe Lisimah şi pe toţi cei care se aflau cu el. Cei care au căzut împreună cu Lisimah au fost în număr de o sută de mii …”

1  Căpetenie a unei uniuni tribale geto-dace, sec. 4–3 î.Hr.

2  Rege al Traciei (306–281 î.Hr.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Claudius Aelianus relatează despre populaţia de pe teritoriul patriei noastre

       „... Ei pescuiesc astfel: un istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci – precum se zice – nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul ? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului (animalelor) capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de taur şi o aruncă somnului din Istru (momindu-l cu) o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras (în jos). Când simte carnea de taur peştele porneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit, şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumit, şi, fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă îndeletnicirea pescăriei (pentru a deveni plugar) – precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor două animale şi, răpus, este tras pe ţărm ...”

 

 

 

 

 

 



Iordanes, în „Getica”, îi descrie pe daci în timpul lui Deceneu

        „... Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu1, judecind că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii, şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc …”.

       1 Mare preot al dacilor, sfetnic şi colaborator al regelui Burebista.

 

 

 

 

 

 



Strabon, în „Geografia”, aduce informaţii importante despre daco-geţi în vremea regelui Burebista

       „... Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista1 l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani ... Spre a ţine în ascultare poporul el şi-a luat ajutor pe Deceneu, ... care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită căreia susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor... Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi... De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state ... Totuşi ei sunt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni...”.

       1  Burebista rege al geto-dacilor (8244 î.Hr.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucius Annacus Florus descrie expediţia generalului Gentulus împotriva triburilor dacice de la nordul Dunării

       „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso1 obişnuiesc să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul August a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus2, şi l-a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

       1  Rege al unei uniuni de triburi dacice sec. I î.Hr.
       2  Guvernator al Pannoniei, fost consul la Roma.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Columella, în lucrarea „Despre agricultură”, face referiri la creşterea oilor de către daco-geţi

       „Apoi (oile), nu numai că-i satură pe ţărani prin belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute. Iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 




Dion Cassius descrie în Istorii Romane şi războaiele daco-romane

       „Ceilalţi (adică dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu – lângă ţara tribalilor1 – ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rodope2. Dacii aceştia trimiseseră mai înainte vreme soli la Cezar3, dar nu căpătară nimic din câte ceru-seră şi trecură de partea lui Antoniu4, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. în această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.
       Chiar în vremea în care aveau loc aceste evenimente, Marcus Crassus5 fu trimis în Macedonia şi Grecia şi porni un război împotriva dacilor şi bastarnilor. Am arătat mai sus cine sunt primii şi din ce pricină s-au războit ei cu romanii. Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiţi sciţi. Trecând atunci Istrul, el a supus Moesia, care se află în faţa lor; apoi i-au supus pe tribali, vecinii Moesiei, şi pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. în vreme ce săvârşeau ei acestea, nu s-au lovit de romani. Dar, după ce trecură munţii Haemus6 şi năvăliră în Tracia denteleţilor7, aliaţi ai Romei, Crassus porni împotriva lor, întrucâtva pentru a-i veni în ajutor lui Sitas, regele denteleţilor, care era orb, dar, mai ales, fiindcă se temea pentru Macedonia. îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din ţară, fără luptă. După aceasta, pe când se retrăgeau în ţara lor, i-a urmărit. şi astfel aduse sub stăpânirea romanilor ţinutul numit Segetica. El se năpusti şi asupra Moesiei pe care o devasta. La atacul unei poziţii întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singurii şi porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei şi-l zdrobi pe vrăjmaş; iar (cetatea) o împresură şi o cuceri.
       În vreme ce săvârşea acestea, bastarnii8 s-au oprit din fugă şi au rămas pe malurile râului Cedros9, aşteptând să vadă ce se va petrece. şi fiindcă biruindu-i pe moesi, Crassus mergea şi împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli şi-i cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră nici un rău romanilor. Crassus îi ţinu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel i-a primit şi i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile, într-adevăr, tot neamul sciţilor se lasă dus fără măsură de vin, dar repede se şi satură. Între timp, Crassus merse în timpul nopţii lângă o pădure şi aşeză în faţa ei iscoade. Lăsase armata lui să se odihnească. Apoi, bastarnii crezură că iscoadele sunt singure şi se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desişul pădurii. Pe mulţi Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulţi i-a omorât pe când fugeau. Căci ei se împiedicaseră de propriile lor căruţe din spate. În afară de asta, vrând să-şi scape copiii şi femeile, au fost zdrobiţi. Crassus însuşi ucise pe regele lor Deldon10. El ar fi aşezat prada luată de la acesta în templul lui Iuppiter Feretrius11 ca spolia opima12, dacă ar fi fost comandant cu depline puteri. Aceste întâmplări s-au petrecut în chipul arătat. Dintre ceilalţi barbari, unii fugiră într-o pădurice sacră şi fură învăluiţi de focul pus de jur-împrejur, iar alţii se adăpostiră într-un anume loc întărit şi fură luaţi prizonieri. Unii se aruncară în Istru, iar alţii se împrăştiară prin ţară şi pieriră. O parte din ei au rămas în viaţă, luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îi împresură fără succes, câteva zile. Apoi, ajutat de Rholes13, regele unor geţi, îi nimici. Rholes a mers la împărat şi pentru această faptă a fost numit prieten şi aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărţiţi între soldaţi ...
       ... Pe când înfăptuia acestea, îi chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx14, regele unor geţi. Crassus porni să-l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rându-rile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi îl împresură şi pe Dapyx – refugiat într-o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut nici un rău, ba chiar i-a dat drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Ceiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică, încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. In locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate şi greu de aflat (ale peşterii); de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi el nu era nici o legătură. (Crassus) a pornit apoi împotriva Genuclei15 cea mai puternică întăritură a statului lui Zyraxes16, căci auzise că se află acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antoniu17, lângă cetatea istrienilor. Asediind Genucla – în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă – în scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă. Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit la sciţi cu mulţi bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârşite de Crassus la geţi. Printre locotenenţii săi, supuse din nou o parte a moesilor, care, biruiţi înainte vreme, se răsculaseră ...
       ... Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal18. Duras19, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnie pentru că era ... foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domiţian20 a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.
       Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian, şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus21 cu armată multă. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri...
       ... Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el /Domiţian/ îl refuzase mai înainte, deşi /regele/ i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis22, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost cu adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor –, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care aduse împărăţia însuşi în stare de robie.
       În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus23, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune, luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. şi dând lupta cu duşmanii la Tapae24, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas25, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor /la o oarecare înălţime/ şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă să sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.
       După ce zăbovi un timp la Roma, Traian26 porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuia să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domiţian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani) şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe ...
       ... De aceea Decebal se temea de /Traian/ pe bună dreptate ...
       Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace.
       Dar Traian dădu lupta cu ei, îşi văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale vesminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.
       Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi27 – ca mai înainte – ci pe cei mai buni dintre pileaţi28. Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă, deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel puţin să trimită Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele, maşinile de război cucerite /de la romani/, precum şi steagul luat de la Fuscus.
       Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Maximus29 prinsese în acest timp pe sora aceluia şi cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci: anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman (căci Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji). De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi azvârli armele. Despre toate acestea /Traian/ trimise solie Senatului, pentru ca şi Senatul să întărească pacea. După ce rândui acestea şi lăsă oaste la Sarmizegetusa30, punând străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia.
       Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mâinile în felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. In chipul acesta îi înduplecară la pace şi-şi luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit „Dacicul”. Dădu lupte de gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) şi readuse pe scenă actori de pantomimă (era îndrăgostit de unul dintre aceştia, Pylades); deşi iubea faptele de arme, nu se îngrijea mai puţin de celelalte şi de împărţirea dreptăţii. El prezida judecăţile, când în Forul lui August31, când sub porticul numit al Liviei32, adesea şi în alte părţi. Dar când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe nu respectă tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăritu-rile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut (pe care, după aceea, deşi ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi), senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu război împotriva aceluia.
       Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian – şi încă din alte pricini –, Decebal ceru iarăşi pace. Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea, îşi aduna – în văzul tuturor – trupe şi chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi. Prin forţă Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.
       Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus33, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că /Longinus/ nu voia să mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia – în schimbul eliberării lui Longinus – să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii care i-a cheltuit cu războiul. /Traian/ răspunse cu vorbe îndoielnice, prin care voia să arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând şi să nu i se pună o pază aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul nopţii şi muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului, decât înmormântarea lui Longinus.
       Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns34. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi ? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut ? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece; ai zice că au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian35 îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.
       Traian trecu Istrul pe acest pod; şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce a săvârşit fapte măreţe. Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta, Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia36, din apropierea capitalei sale. Căci /Decebal/ abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Puse în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala –, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, vesminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.”

       1  Populaţie de neam tracic.
       2  Munţi în Peninsula Balcanică.
       3  Caius Iulius Cesar, general roman care inaugurează la Roma un regim monarhic (102–44 î.Hr.).
       4  Marcus Antonius, om politic şi comandant militar roman (83–30 î.Hr.).
       5  Marcus Crassus, general şi om politic roman.
       6  Denumirea grecească a Munţilor Balcani.
       7  Populaţie tracică în Balcani.
       8  Neam germanic.
       9  Râul Ţibra în Bulgaria.
       10  Rege bastarn, sec. I î.Hr.
       11  Jupiter Tempestatis sau Feretrius, zeu al timpului.
       12  Denumirea prăzilor cucerite personal de către un comandant roman de la o căpetenie duşmană.
       13  Rege get în Dobrogea (sec. I î.Hr.).
       14  Căpetenie a unei uniuni de triburi getice în Dobrogea.
       15  Reşedinţa regelui get Zyraxes.
       16  Rege get în Dobrogea la sfârşitul sec. I î.Hr.
       17  Caius Antonius, om politic roman, sec. I î.Hr.
       18  Rege dac (87–106 d.Hr.).
       19  Duras-Diurpaneus, rege dac (68–87 d.Hr.).
       20  Împărat roman (81–96 d.Hr.).
       21  Cornelius Fuscus, general roman. Este învins şi ucis în războaiele cu Decebal.
       22  Căpetenie dacă, probabil frate al lui Decebal.
       23  Tettius Iulianus, comandant de legiune, a luptat împotriva sarmaţilor şi dacilor.
       24  Localitate în S-V Daciei.
       25  Personaj important la curtea regelui Decebal.
       26  Împărat roman între 98–117 d.Hr.
       27  Oameni liberi de rând.
       28  Nobili daci.
       29  Comandant roman în Dacia.
       30  Capitala lui Decebal.
       31  Forum-centrul politic şi piaţă principală la Roma.
       32  Loc public în Roma numit astfel după numele Liviei, soţia lui Augustus.
       33  General roman, comandantul armatei lăsate de Traian în Dacia după primul război (101–102).
       34  Constructorul podului a fost celebrul arhitect Apolodor din Damasc.
       35  Împărat roman (117–138).
       36  Râu în apropierea Sarmizegetusei, probabil Valea Godeanului sau Valea Albă.

„Diploma militară” din anul 123, descoperită la Gherla, dovedeşte existenţa Daciei Porolissensis

       „/Împăratul” caesar/, fiul răposatului Traianus Porthicus, al răposatului /Nerva nepot/, Traianus Hadrianus Augustul, preot suprem, cu /tribunicia potestas a 7-a oară, consul a 3-a oară, proconsul, /călăreţilor şi pedestraşilor/ cau au servit în două alae şi o cohortă /care se/ numesc (1) a II-a de Pannoni şi (2) de Bri/toni de cetăţeni romani/ şi (3 cohorta) I Britannica de 1 000 ce sunt /staţionate/ în Dacia Po/rolissensis sub (comanda lui) Livius Grapus /procuratorul ? şi (4 ale)/ I de Britoni cetăţeni romani staţionată în Pannonia Inferior, după un serviciu (militar) de 25 sau mai mulţi ani, eliberaţi din armată, cinstiţi cu răsplăţi de către Marcius Turbo, ale căror nume se află scrise mai jos, lor, copiilor şi urmaşilor le-a dat cetăţenia şi dreptul de legitimă căsătorie cu soţiile pe care le aveau atunci când li s-a acordat cetăţenia, sau celor cărei erau celibi (neînsuraţi) cu acele femei pe care le vor lua după aceea, (dar) numai pentru câte una. A patra zi înaintea Idelor lui August1 Titus Salvius, Rufinus Mincius Opinimianus (şi) Cn. Sentius Aburianus (fiind) consuli. Pentru Ala de Brit(t) – ori cetăţeni romani care a fost comandată de Marcus Minicius Marcellinus fostul ostaş (de rând) Glovus, fiul lui Novatus din Sirmium, şi Iubenei, fiica lui Bellagentus, soţia lui, Eraviscă. (Acest text este copia controlată după tabla de aramă (bronz) afişată la Roma pe zidul dinapoia templului fericitului (răposat împărat) Augustus lângă Minerva.”

       1.  10 august 123