Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Trăsăturile generale ale regimului

O alternativă la revoluție

În toamna anului 1849, odată ce revoluția a luat sfârșit, imperiul austriac se vedea pus în fața a două probleme capitale pentru soarta sa și a popoarelor din cuprinsul său:
■ pe termen scurt, restabilirea cât mai rapidă a ordinii și păcii interne, a stabilității statului;
■ pe termen lung, identificarea unor formule de organizare care să prevină pe viitor repetarea revoluției.

În rezolvarea acestor chestiuni, Curtea de la Viena pleca, pe de o parte, de la premisa că marele grad de libertate, oferit în mod neașteptat societății, de răsturnările revoluționare a provocat, în cele din urmă, numai necazuri și disfuncții. Tendințele naționale ale popoarelor din imperiu lăsate să se manifeste liber în condițiile revoluției au condus la conflicte ireductibile, imposibil de soluționat prin compromisuri reciproc acceptabile în cadrele propuse de respectivele mișcări. Pe de altă parte conducătorii monarhiei conștientizau și faptul că situația proastă de dinaintea revoluției fusese cauza izbucnirii acesteia, ceea ce ducea la ideea necesității schimbărilor, a reformelor și modernizării, prin acele metode și în acele domenii ale vieții publice care să nu afecteze stabilitatea politică indispensabilă imperiului, precum și coexistența pașnică a diferitelor componente ale acestuia.

Absolutism și modernizare

Cele două premise evocate au imprimat cele două trăsături esențiale, oarecum opuse, cu ajutorul cărora a fost descrisă, etichetată, judecată perioada 1849-1860:
■ caracterul absolutist și centralizat al regimului, vizibil la nivelul vieții politice, al modului de guvernare, al relațiilor dintre stat și societate,
■ reformismul și modernizarea, manifestate îndeosebi în domeniul economiei, al învățământului, culturii, justiției sau administrației.

Primul aspect i-a frapat îndeosebi pe contemporanii - de orientări diferite - nemulțumiți de faptul că revoluția nu le-a adus peste noapte materializarea idealurilor lor și în consecință ei, dar și istoriografia care îi exprimă, au numit-o „epoca neoabsolutistă”.

Al doilea aspect era ilustrativ pentru punctul de vedere al politicienilor conservatori care conduceau monarhia la acea dată și a fost luat apoi în considerare de istorici mai apropiați de zilele noastre care și-au pus următoarea întrebare: soluțiile alternative propuse de cei care criticau regimul erau oare suficient de realiste, erau capabile să facă față cu adevărat problemelor complexe ale imperiului?


Organizare politică și administrativă

Care erau deci metodele concrete prin care liderii monarhiei au încercat să atingă cele două obiective evocate, stabilitatea politică și modernizarea social-economică?

Concepția politică și cadrul constituțional

În plan politic, al conducerii statului și al controlului aplicat al societății, întreaga putere era concentrată în mâna organelor centrale. Conducerea se exercita exclusiv de sus în jos, iar societatea nu participa aproape cu nimic la luarea deciziilor. Viena judeca în felul următor: societatea a avut puterea în mâinile sale în timpul revoluției dar a folosit-o într-un mod total ineficient, rezultatul fiind un război civil și conflictul izbucnit nu doar între stat și societate ci și între părțile constitutive ale acesteia. În aceste condiții, continua raționamentul respectiv, deciziile cele mai înțelepte și mai potrivite binelui general nu puteau avea ca sursă decât autoritatea centrală și nu societatea.

Chiar și liberalii austrieci vor ajunge la concluzia respectivă. Păstrând principiul reprezentativității, al participării societății la luarea deciziilor, ca pe un ideal de atins în viitor, ei considerau că aplicarea sa ar fi prematură în raport cu gradul scăzut de maturitate politică al populației imperiului, ca și cu structurile sale social-economice și culturale înapoiate.

Din punct de vedere al cadrului constituțional care fixa principiile de guvernare, se poate menționa faptul că în perioada martie 1849 - decembrie 1851 a rămas formal în vigoare constituția imperială acordată de Curte în focul revoluției, cu prevederi liberale de genul dreptului de auto-guvernare limitată al provinciilor sau al principiului egalității în drepturi a tuturor naționalităților. Ea nu va fi însă aplicată integral niciodată, iar în decembrie 1851 va fi abrogată. Până în 1860 imperiul nu va mai avea constituție fiind guvernat pe baza câtorva principii fixate de puterea centrală, interpretate și aplicate în mod arbitrar de aceasta.

Organizarea politico-administrativă la nivel central

Împăratul (din decembrie 1848, Francisc Iosif) reprezenta autoritatea supremă executivă și legislativă. El era ajutat în luarea deciziilor de un consiliu imperial compus din oameni de stat cu experiență. Figura centrală era ministrul de interne, Alexander Bach, sub a cărui autoritate se aflau guvernatorii provinciali.

Din punct de vedere administrativ imperial era împărțit în provincii de coroană, dependente direct de Viena, cum ar fi Boemia, Galiția, Dalmația, Ungaria, Transilvania, Voivodina Sârbească și Banatul Timișan, Bucovina, etc. Populația românească era concentrată în ultimele patru. Această împărțire respecta în linii mari tradiția istorică în baza căreia se structuraseră de-a lungul timpului respectivele unități politico-administrative. Existau și unele inovații (Voivodina Sârbească și Banatul Timișan sau despărțirea Bucovinei de Galiția) care aveau, în general, menirea de a asigura un mai bun control al Vienei în teritoriu.

Liderii revoluției române din Transilvania a căror principală revendicare de la 1848-1849 fusese gruparea românilor din monarhie într-o singură entitate politică subordonată direct Vienei vor fi profund nemulțumiți de noua situație. Ei vor protesta în memorii adresate autorităților imperiale. Respingerea acestora va provoca frustrări dând naștere sentimentului că roadele victoriei repurtate alături de austrieci le-au fost furate.

Organizarea provincială

Provinciile erau conduse de guvernatori care cumulau atribuțiile civile și militare și a căror funcție era aceea de a transmite și aplica decretele și instrucțiunile puterii centrale. Erau recrutați din rândul înalților demnitari și generali ai imperiului și nu dintre personalitățile provinciei respective cum fusese uneori cazul până atunci. În Transilvania această funcție va fi ocupată de feldmareșalul Ludwig von Wohlgemuth (1849-1851), prințul Karl von Schwarzenberg (1851-1858) și prințul Friederich von Lichtenstein (1858-1861), guvernatori care vor rezida la Sibiu și nu la Cluj până atunci socotit a fi capitala Ardealului.

În spiritul regimului guvernatorul deținea puterea legislativă și executivă pe plan local, răspundea numai în fața miniștrilor de la Viena, avea puteri aproape nelimitate în aplicarea instrucțiunilor primite. Ei nu convoca dieta și se sprijinea în problemele administrative doar pe guberniu, organ executiv alcătuit din funcționari austrieci sau importați din alte provincii ale imperiului.

Provinciile erau la rândul lor împărțite în districte sau cercuri (6 apoi 10 în Transilvania, 5 în Banat și Voivodina) iar acestea în sub-cercuri (în Transilvania existau 79). Se desființa astfel vechea împărțire în comitate. Pe aceiași linie a uniformizării administrative și politice se înscrie desființarea regimentelor grănicerești din Transilvania (nu și din Banat) și a zonelor de administrație specială militară (1851) precum și limitarea autonomiei săsești. Universitatea Săsească își pierde funcția juridică. În fruntea cercului care era unitatea administrativă de bază, se afla un prefect căruia i se subordonau toate autoritățile locale: administrația, justiția, funcționarii fiscali, jandarmeria etc.

Sistemul represiv

Limba oficială și cea de administrație era germana, întregul sistem bazându-se pe o birocrație foarte vastă, originară din alte provincii ale imperiului și deci fără nici o legătură cu elitele locale, cu interesele particulare ale zonei .

Populația era atent supravegheată pentru a se conforma docil dispozițiilor regimului prin intermediul unui aparat modern, excesiv chiar, de urmărire a delicvenților și a oricărui potențial inamic al statului: poliția orașelor, jandarmeria (apare în Transilvania în 1851) și poliția secretă. Acestor instituții li s-au adăugat măsuri cum ar fi menținerea stării de asediu instituită în timpul revoluției, regimul strict de supraveghere a presei, precum și neacordarea de autorizații pentru întrunirile publice îndeosebi pentru cele cu caracter politic.


Reforme și măsuri de modernizare

Între măsurile de modernizare a administrației și vieții publice se remarcă: introducerea unui nou sistem fiscal bazat pe suportarea egală a sarcinilor publice (existau impozite directe, pe pământ, pe casă, pe venit precum și impozite indirecte pe articole de consum). Inițierea unui sistem judiciar modern realizată prin separarea justiției de administrație (1850), prin introducerea noii proceduri penale și a codului civil austriac (1852-1853).

În domeniul confesional regimul va duce o politică de promovare a catolicismului, care era de altfel religia majoritară în imperiu, în ideea de a oferi un liant suplimentar alături de loialismul dinastic și germanizarea administrației, unității spirituale a monarhiei. Jumătatea greco-catolică a populației românești din Transilvania va beneficia și ea de această politică prin ridicarea episcopiei unite din Blaj la rangul de mitropolie în anul 1853. Acest act conferea bisericii greco-catolice ardelene independență și prestigiu precum și posibilități mai mari de promovare a intereselor naționale pe tărâm confesional și școlar.

Reforma agrară

În plan social-economic, cea mai importantă reformă s-a concretizat prin patentele (decretele) de desființare a iobăgiei din 1853 (pentru Ungaria și Banat) și 1854 (pentru Transilvania). Consfințind legile de emancipare a țărănimii votate de către dieta Ungariei și cea a Transilvaniei la 1848, noile reglementări încearcă să rezolve dificilele probleme practice legate de aplicarea legilor respective. Foștii iobagi sunt împroprietăriți pe loturile pe care le dețineau punându-se astfel bazele procesului de formare a unei proprietăți funciare mijlocii în Transilvania. Principalii beneficiari ai acestui proces au fost țăranii români, cei mai numeroși iobagi din perioada anterioară. În același timp jelerii, țărani fără pământ în folosință, sunt și ei emancipați prin despăgubire de servituțile feudale urmând să intre în relații de tip contractual cu deținătorii de proprietăți funciare.

Se creează astfel premisele unei dezvoltări de tip capitalist în Transilvania. În agricultura ei structurată relativ echilibrat pe trei segmente ale binomului proprietate funciară-forță de muncă:
■ menținerea unei mari proprietăți,
■ constituirea unei proprietăți mici și mijlocii viabile;
■ disponibilizarea unui proletariat agricol a cărui forță de muncă va fi absorbită de primele două segmente, de industrie și minerit, iar ulterior de emigrarea în România sau în America.

Această reformă agrară înfăptuită cu un deceniu mai înainte decât cea a lui Cuza a reușit să evite procesul de fărâmițare generalizată al proprietății țărănești din vechiul regat și chiar să evite mari ridicări țărănești.

Bilanțul regimului

Se poate aprecia că noua organizare de stat și reformele introduse în această perioadă deși s-au produs fără concursul societății și uneori chiar în opoziție deschisă cu aceasta, au reprezentat pentru Transilvania un categoric pas înainte în sensul modernizării generale, a statului și a societății. Aceasta atât în raport cu sistemul premodern cât și cu scurta perioadă a puterii revoluționare. Sub anumite aspecte, în mod paradoxal, regimul Bach nu a făcut decât să consolideze unele schimbări prefigurate la 1848, evident, cu mijloace total diferite dar și cu rezultate mai sigure.

Aceasta nu a însemnat însă că a reușit pe deplin. Guvernarea prin instrucțiuni secrete trimise de la Viena funcționarilor străini, faptul că împăratul putea emite și revoca hotărâri fără nici un control al eficienței acestora din partea societății făcea ca profesionalismul aparatului administrativ să fie anulat de provizoratul și arbitrariul inerente oricărui sistem absolutist și centralizat. Lipsa transparenței politice și a participării cetățenilor la rezolvarea problemelor vieții publice duce întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la o proastă funcționare a sistemului politic care întreține astfel de practici. În anii 1859-1860 ele vor determina sfârșitul regimului Bach.

Instaurarea regimului

Înfrângerea militară suferită de Austria în războiul cu Franța și Sardinia (1859), soldată cu pierderea Lombardiei, l-a convins pe împărat că regimul politic introdus în anii 1849-1851 nu reușește să asigure condițiile necesare dezvoltării imperiului. Pentru ca actul guvernării să devină eficient, iar nemulțumirile interne să nu pună în pericol stabilitatea statului, era necesară găsirea modalităților prin care societatea să fie cooptată la luarea deciziilor.

Noua organizare a imperiului

Diploma din octombrie 1860 și patenta din februarie 1861 erau cele două acte cu valoare constituțională emise de împărat care statua noua organizare a imperiului, în mod cert una liberală în raport cu perioada anterioară. Potrivit lor era restabilită autonomia provinciilor istorice ale monarhiei care își redobândeau instituțiile și competențele în materie de politică și administrație locală. Pentru Transilvania, de pildă, se reînființează Cancelaria Aulică de la Viena, noul guberniu va fi format din personalități ale provinciei, se restabilesc vechile unități administrative, comitatele, iar din 1863 va fi convocată dieta.

Aceste măsuri de descentralizare, de deplasare a deciziei spre nivelurile de jos, erau contrabalansate prin înființarea unor organe centrale cu rolul de a decide asupra problemelor cu caracter general. Parlamentul central din Viena ai cărui membrii erau desemnați de către dietele provinciale urma să fie instituția definitorie pentru acest sistem federalist care încerca să îmbine centralismul cu autonomia locală, pe o bază constituțională și reprezentativă. Principalul autor al acestei concepții de guvernare era noul prim-ministru Anton von Schmerling.

Reacții și atitudini ale românilor

În fața noilor perspective ce se deschideau, elitele românești din Transilvania reacționează printr-o activitate politică energică ale cărei ecouri se răsfrâng în toate straturile societății. Liderii ardeleni subscriau acum la formula federalismului istoric, concretizată prin autonomia Transilvaniei.

La fel procedează bănățenii care, în fața perspectivei unirii Banatului la Ungaria, optează și ei pentru ideea autonomiei provinciei. Împăratul însă consecvent ideii restaurării entităților politico-administrative consacrate de experiența istorică și, în același timp, dorind să anuleze măsurile punitive la adresa Ungariei din perioada absolutistă, readuce Banatul și comitatele din Partium sub autoritatea Pestei.

În situația creată românii din Ungaria se vor orienta, în general, în direcția participării la viața politică susținându-și în acest cadru programul național. Mai rezervați în acest sens al participării sunt o parte din bănățeni (Andrei Mocioni), cei din Zarand (Iosif Hodoș). În alegerile pentru dieta maghiară organizate în 1861, românii din Ungaria vor izbuti să obțină 19 locuri de deputați, la care se adaugă cei patru reprezentanți din Casa Magnaților, camera superioară din parlamentul maghiar. Guvernul de la Pesta numise și el patru români în funcția de comiți supremi (respectiv un căpitan de district), în comitate locuite majoritar de populație românească (Maramureș, Caraș, Zărand și districtul Chioar).

În Transilvania revendicările românești exprimate printr-un memoriu din decembrie 1860 vizează recunoașterea juridică a egalității națiunii române cu celelalte națiuni, numirea unui român în postul de cancelar al Transilvaniei, introducerea limbii române ca limbă oficială, dietă aleasă pe baze cât mai largi, congres național. În plan cultural se înființează asociații cu rol de popularizare în rândul poporului a culturii, literaturii și științei, dar și a ideologiei naționale. Cea mai importantă a fost ASTRA (1861).

Revendicările politice vor fi, reluate cu ocazia conferințelor naționale desfășurate în anii 1861 și 1863. Se structurează în acest fel o mișcare politică organizată, coerentă, expresie îndeosebi a elitei intelectuale laice (avocați, juriști, profesori, ziariști, funcționari) care tinde să ia locul elitei bisericești în ceea ce privește conducerea luptei naționale. Ca și în cazul maghiarilor, programul politic românesc mergea în descendența celui de la 1848.



Dieta Transilvaniei de la Sibiu (1863-1864)

Politica vieneză și naționalitățile monarhiei

Împrejurările erau acum mult mai favorabile respectivului program. Viena avea nevoie de sprijinul naționalităților mai puțin importante din punct de vedere social-economic cum era cazul românilor, slovacilor, rutenilor sau sârbilor în situația în care naționalitățile mai puternice, maghiarii, croații sau cehii, considerau că autonomia acordată nu este suficient de largă. În consecință cei din urmă vor refuza să vină în întâmpinarea inițiativelor monarhiei combătând regimul printr-o politică de pasivitate. Această politică se va dovedi extrem de eficientă, în condițiile în care ceea ce dorea Viena era tocmai activizarea societății în scopul scoaterii imperiului din criză.

În Transilvania, în fața opoziției maghiare, regimul putea să se bazeze pe sași, orientați în mod tradițional spre Viena și pe români, care datorită situației lor de inferioritate politică de până atunci, aveau numai de câștigat din schimbările preconizate. Dat fiind faptul că noile organe de conducere, în primul rând dieta, aveau să fie alese pe baze reprezentative, Viena putea să fructifice acest sprijin românesc doar dacă stabilea prevederi electorale cât mai democratice, de natură să pună în valoare numărul ridicat al românilor.

Problema electorală la 1863

În acord cu situația generală din Europa la ora respectivă, dreptul de vot urma să nu se mai bazeze pe apartenența la un grup social privilegiat, ceea ce în Transilvania distrugea sistemul „celor trei națiuni” beneficiare ale drepturilor politice, ci pe avere și capacitate intelectuală, pe contribuția adusă de fiecare la susținerea societății, exprimată în cuantumul impozitului plătit. Se ridica însă problema nivelului la care urma să fie stabilit censul care condiționa dreptul de vot.

O variantă era ca el să fie unul ridicat, soluție adoptată în general în statele cu o structură social-economică înapoiată, aflate la începutul transformărilor liberale, în ideea că marea masă a populației nu era încă capabilă să participe la viața politică. Acesta va fi, de pildă, sistemul impus în Principatele Unite între 1858 și 1864, prin Convenția de la Paris.

O altă variantă era a censului scăzut, care în state de factura celor evocate va favoriza de regulă autoritarismul puterii centrale, în pofida apartenenței sale democratice. Cuza, la 1864, în Principatele Unite, sau Viena, în 1863, în Transilvania, vor reduce censul nu atât dintr-un reflex democratic cât din oportunitate politică: neputându-și asigura concursul elitei politice (boierime conservatoare, respectiv nobilime maghiară) vor face apel la o masă mai largă de alegători în ideea că ea va fi mai cooperantă cu puterea. Desigur, se putea pune întrebarea în ce măsură o asemenea lărgire subită a dreptului de vot era capabilă să asigure o bază reală de sprijin și reprezentativitate regimului care o înfăptuia? Dacă noii alegători nu reprezentau o forță politică reală, matură sub raport socio-economic, ci doar o masă de manevră în mâinile unui regim lipsit de susținere din partea clasei politice, succesul nu putea fi unul de durată.

Nu este ușor de spus dacă censul de 8 florini stabilit la 1863 pentru Transilvania, care va permite să voteze un număr de 78.000 de persoane, era ideal pentru această provincie. Evident, românii îl vor considera prea ridicat solicitând ca numărul fiecărei naționalități să fie proporțional cu ponderea numerică și nu cu situația ei materială. Maghiarii ripostau apreciind că acest cens este prea scăzut și amenință să pună în inferioritate elita politică și socială tradițională - de fapt maghiară - a provinciei în fața unei majorități, spuneau ei, bazată numai pe număr.

În mod cert alegerile desfășurate în 1863 pentru dietă vor da exact rezultatul dorit de Viena în respectivul climat politic (48 deputați români, 44 maghiari, 33 sași) conducând la o majoritate româno-săsească capabilă să anihileze opoziția maghiară. Acest fapt indică faptul că censul stabilit ținuse cont de o necesitate politică.

Pe de altă parte trebuie remarcat și faptul că alegătorii români de la 1863 nu mai sunt țăranii iobagi care dădeau grosul rezistenței românești la 1848. Reforma agrară, progresele economice și culturale au provocat mutații și în ceea ce privește structurarea unei elite rurale. Militantismul ei național se motivează tot mai mult într-un sens ideologic, elaborat, suprapus acum resentimentelor etnice și sociale rudimentare, care dominaseră până atunci la nivelul mentalului țărănesc.

Realizările dietei

Dieta își va desfășura activitatea în două sesiuni, în anii 1863-1864, materializând cele mai importante puncte ale programului românesc prin intermediul a două legi: legea cu privire la egala îndreptățire a națiunii române și a confesiunilor ei și legea care consacra româna drept limbă oficială în Transilvania alături de maghiară și germană. În afara acestor acte cu caracter preponderent politic, reparatoriu, dieta, pe baza colaborării româno-săsești (majoritatea deputaților maghiari aflați în pasivitate nu au participat la lucrări) a ambiționat să constituie un parlament local veritabil, luând în dezbatere înființarea unui Tribunal suprem al Transilvaniei, problemele agrare, o nouă lege electorală etc.

Într-un alt plan, acestor realizări li se adaugă ridicarea bisericii ortodoxe din Transilvania la statutul de mitropolie printr-o decizie imperială din decembrie 1864, ceea ce aducea românilor ardeleni mari avantaje de natură confesională, culturală și școlară.

Fără îndoială, scurta perioadă în care a activat dieta cu majoritate românească de la Sibiu a fost percepută ca un succes remarcabil de către elita politică națională, de natură să probeze faptul că programul ei este realist și poate fi pus în practică.



Spre o nouă schimbare de regim (1864-1866)

Eșecul regimului Schmerling și efectele sale în Transilvania

La scara imperiului însă, sprijinul acordat regimului de către naționalități cum erau românii, sașii sau rutenii se dovedea insuficient în condițiile în care cehii, croații și ungurii își mențineau opoziția. Pentru a nu rămâne în impas, Viena a luat în considerare o altă formulă de organizare a monarhiei. Ea se va baza pe colaborarea cu ungurii care constituiau cel mai însemnat partener susceptibil să ofere o bază solidă guvernării prin elita lor politică predominant nobiliară. În 1865, ministrul-președinte Schmerling este demis și încep negocierile care se vor finaliza în 1867 prin instituirea regimului dualist.

Pentru Transilvania, prima consecință vizibilă a acestei reorientări a politicii vieneze va fi închiderea lucrărilor dietei de la Sibiu. Inițial programată în octombrie 1864, ea este dizolvată în septembrie 1865. În această lună este convocată la Cluj o nouă dietă al cărei scop anunțat era dezbaterea problemei unirii cu Ungaria, una din cererile de bază formulate de unguri la tratativele cu Viena. Prevederile electorale vor fi modificate de data aceasta în sens conservator pentru a favoriza candidații maghiari. Dieta cu majoritate maghiară votează pentru unire. Românii trec în pasivitate, o parte refuzând să participe la lucrări.

Reacții la nivelul mișcării politice românești

Mișcarea politică românească a suportat cu greu acest prim șoc înregistrat la sfârșitul anului 1865. După succesele din 1863 și 1864, dezamăgirea era cu atât mai profundă. Ea a fost însă însoțită și de o anume derută în privința liniei de urmat în viitor. O parte din lideri, mai ales Șaguna, se orientează spre o politică mai conciliantă, de acceptare a noului cadru politic în schimbul obținerii unor avantaje de natură practică pentru români, a unui minim de autonome cultural-națională, mai ales la nivelul instituțiilor școlare și bisericești. Se inaugura astfel tactica activistă.

Alți fruntași români, cum au fost George Bariț sau Ioan Rațiu, intelectuali laici care ajung acum să domine în conferințele naționale ale elitei românești, refuză să accepte noile reglementări politice, contestă, din principiu legalitatea lor și resping orice posibilitate de compromis în această privință.. Prefigurând tactica pasivistă ei se vor manifesta îndeosebi prin proteste solemn adresate direct împăratului așa cum a fost memoriul din decembrie 1866 în care se solicita restabilirea autonomiei Transilvaniei.

Trăsături de ansamblu ale epocii dualiste: modernizare și naționalism

Structura monarhiei dualiste

În iunie 1867 se inaugura oficial începutul unei noi etape în organizarea politică a Imperiului habsburgic, cea a monarhiei dualiste care va dura până la sfârșitul primului război mondial. Imperiul, numit de acum înainte Austro-Ungaria era structurat ca o confederație alcătuită din două părți. Prima, cu capitala la Viena, cuprindea Austria și celelalte teritorii din partea vestică și nordică a monarhiei, cealaltă, cu capitala la Budapesta se întindea în teritoriile revendicate ca aparținând odinioară regatului maghiar. Fiecare parte avea guvern, parlament, viața politică și organizare administrativ statală distinctă. Francisc Iosif era simultan împărat al Austriei și rege al Ungariei.

Dincolo de această legătura personală, unitatea monarhiei dualiste era asigurată printr-o politică externă, o armată și un sistem financiar comune ; cele trei domenii menționate aveau câte un singur minister de resort comun pentru întregul imperiu.

Caracterizarea generală a regimului

Se pot reține două puncte de vedere din care poate fi judecată epoca dualistă. Pe de o parte, anii 1867-1914 au constituit o perioadă de modernizare accelerată a tuturor structurilor statului și societății. S-au înregistrat progrese remarcabile în domeniile economiei, culturii, învățământului, urbanizării sau căilor de comunicație. La fel și în regatul României și în întreg spațiul Europei Centrale, epoca în discuție a reprezentat o tentativă de recuperare rapidă a decalajelor față de Europa vestică. Chiar dacă nu au reușit întru totul păstrând încă multe din caracteristicile tradiționale ale înapoierii, statele din zonă au izbutit totuși să-și schimbe radical înfățișarea în numai câteva decenii traversând în viteză etape ale modernizării pe care țările vestice le-au străbătut într-o perioadă mult mai îndelungată.

Pe de altă parte, naționalitățile negermane și nemaghiare din Austro-Ungaria au reținut din bilanțul general modul nesatisfăcător în care regimul dualist a abordat problematica națională. În Ungaria, de pildă, aproximativ jumătate din populație era alcătuită din minorități pe care statul maghiar nu a reușit niciodată să le integreze în sensul dorit, al maghiarizării. Cetățenii români, germani, slovaci sau sârbi nu s-au simțit reprezentați cu adevărat de acest regim în condițiile în care ei și-ar fi dorit în primul rând o reprezentare și o identitate politică de factură națională chiar și în cadrul mai larg al unei monarhii dunărene. Promovând o identitate exclusiv maghiară a statului și instituțiilor sale precum și o ideologie politică naționalistă, Ungaria și-a înstrăinat treptat loialitatea tuturor celor care nu-și regăseau propria identitate în formulele respective.

Dacă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, majoritatea elitei ardelene nu își putea imagina viitorul politic al românilor astfel decât în cadrul unei monarhii austriece puternice care să le asigure dezvoltarea națională și să-i apere de pericolul panslavist, până la mijlocul primului război mondial această credință se va eroda într-un proces continuu, născând treptat un nou atașament politic, concretizat la 1918 prin unirea cu România.


Populația: structura etnică și comportamentul demografic

Problema asimilării etnice

În perioada dintre revoluția de la 1848 și primul război mondial, populația Transilvaniei istorice (comitatele intracarpatine) cunoaște o creștere de la 2 milioane în 1850 la 2,6 milioane în 1910.

După statisticile oficiale, în întreaga Ungarie trăiau la 1910 circa 3 milioane de români adică 16 % din totalul populației. În Transilvania istorică în același an erau înregistrați oficial 55% romani, 34% maghiari, 8% germani. Românii și celelalte naționalități acuzau aceste recensăminte că măreau artificial numărul maghiarilor. În același timp se plângeau de faptul că politica oficială favoriza deznaționalizarea și maghiarizarea. Numărul mare al maghiarilor se explica prin ambele motive. Evreii, țiganii, armenii se declarau maghiari sau erau înregistrați ca atare. Se proba și asimilarea naționalităților. În nordul Ungariei, în județul Hajdu exista o episcopie greco-catolică de limbă maghiară ai cărei credincioși erau la origine români și ruteni. Cazuri de asimilare mai puteau fi întâlnite destul de des la orașe cu deosebire, și mai ales în numărul slujbașilor. Totuși faptul că românii trăiau în blocuri compacte, că își apărau identitatea a făcut ca maghiarizarea reală să facă progrese modeste. De pildă, în Transilvania istorică doar 7% din locuitorii nemaghiari declarau că știu limba maghiară în anul 1880. În 1910 procentul ajunge la 15 %.

Necunoașterea limbii maghiare reducea posibilitățile de afirmare a respectivilor cetățeni, dar avea evidente consecințe negative în dezvoltarea de ansamblu a statului.

Alte elemente de comportament demografic: familia și emigrarea

Cifrele recensămintelor dădeau seamă și despre alte modificări extrem de importante referitoare la condițiile de trai și la comportamentul demografic al populației. Scade mortalitatea infantilă, dispar o serie de boli contagioase ca urmare a progreselor asistenței sanitare. Vârsta la care tinerii se căsătoreau rămâne una timpurie în raport cu situația din Europa vestică, dar totuși ea creștea mereu. Aceasta înseamnă că scade presiunea voinței părinților și a comunității asupra încheierii căsătoriilor crescând gradul de libertate al tinerilor în alegerea partenerului.

Se răspândește și fenomenul reducerii deliberate a numărului de nașteri bazat pe folosirea practicilor contraceptive, îndeosebi pentru că familiile doresc să împiedice fărâmițarea prin moștenire a pământului. La cuplurile săsești mai întâi, ulterior și la românii din părțile vestice apare modelul familiei cu 1-2 copii. Creșterea populației este compensată de fenomenul emigrării. Între 1880 și 1914 emigrează peste 150.000 de ardeleni în regatul României, aproape o treime fiind maghiari, restul de doua treimi români. După 1900 începe emigrarea în America care antrenează și ea câteva sute de mii de persoane. Mulți, după ce au agonisit o sumă de bani importantă, au revenit. Emigrarea își află cauzele în sporul demografic și lipsa de pământ, dar și în progresele mentalității și mobilității individuale. Pentru stat, emigrarea a avut rolul pozitiv a unei supape de presiune.

Regimul politic și problema națională. Învățământul

La fel ca și Constituția din 1866 în România, dualismul a introdus un regim constituțional, o viață politică parlamentară, o administrație uniformă, drepturi și libertăți cetățenești, în general norme și instituțiile unui stat de drept, liberal și reprezentativ. Tot asemănător României, caracterul liberal al regimului era moderat de structura social-economică înapoiată, de preponderența economiei agrare, de slăbiciunea categoriilor burgheze și de existența unei clase politice în care nobilimea conservatoare juca un rol important. În plus însă, Ungaria avea problema componenței naționale eterogene a populației ceea ce făcea ca atenuarea caracterului democratic și reprezentativ al regimului să reprezinte o necesitate și mai acută în vederea menținerii stabilității generale.

Situația specifică din Ungaria făcea ca măsuri considerate în alte state drept reforme în vederea modernizării să primească aici, în același timp și un sens național, îndreptat împotriva minorităților. Promovarea învățământului de stat și laicizarea acestuia sau uniformizarea administrativă și desființarea diferitelor autonomii și specificități social-politice locale – constituiau exemple elocvente în acest sens.

Problema naționalităților inclusiv a celor din Transilvania, era atinsă în câteva legi mai importante adoptate de parlamentul din Pesta.

Legea privind unirea Transilvaniei cu Ungaria

Legea cu privire la reglementarea unirii Ardealului cu Ungaria reafirma egalitatea civilă și politică a tuturor locuitorilor, desființarea privilegiilor, egalitatea confesiunilor și dreptul de autoconducere al acestora. Deși tendința generală era cea de adaptare a Transilvaniei la situația din Ungaria, totuși anumite particularități ale provinciei vor dăinui întreaga perioada. Așa era cazul unor reglementări juridice rămase în vigoare din perioada absolutistă sau al regimului electoral, diferit pentru comitatele ardelene. Uneori, diferențele erau menținute în intenția reală de a menaja anumite particularități locale. Pe de altă parte însă naționalitățile acuzau Budapesta că menține sau introduce doar acele reglementări menite să favorizeze elementul maghiar și să le discrimineze pe celelalte.

Legea electorală

Legea electorală pleca de la principiul conservator, de inspirație britanică, al extinderii treptate a drepturilor electorate de la cei care le deținuseră anterior în baza unor privilegii către categorii de alegători nou create în baza censului și a capacității intelectuale. Chiar și censul era mai ridicat în comitatele ardelene, luându-se drept temei reglementările anterioare, de la 1848, care fixau cifre diferite pentru Transilvania și Ungaria. Existau de asemenea inegalități între circumscripțiile electorale.

Rezultatul era o lege electorală extrem de complicată care crea numeroase discriminări nu doar în defavoarea naționalităților ci și între sat și oraș, între diverse categorii sociale sau între unitățile administrative.

Legea naționalităților și aplicarea ei

Legea naționalităților votată în 1868 a reprezentat un act valoros sintetizând în orice caz maximum de concesii acordate de regim în acest domeniu. Pe de o parte ea proclama ca din punct de vedere politic toți cetățenii Ungariei alcătuiesc o singură națiune, indivizibilă, națiunea politică maghiară. Acest lucru i-a nemulțumit profund pe reprezentanții naționalităților care ar fi dorit ca acestea să fie recunoscute ca entități cu drepturi politice colective, părți constitutive ale organismului statal.

Pe de altă parte, legea acorda cetățenilor aparținând naționalităților drepturi egale în stat, indiferent de limba pe care o vorbeau, în spiritul recunoașterii drepturilor individuale ale acestora, inclusiv a celor care aveau tangență cu apartenența lor națională. Legea permitea fiecărui cetățean să se adreseze și să primească un răspuns din partea autorităților în limba maternă, să o folosească în justiție precum și în adunările comitatelor și localităților în care respectiva naționalitate constituia cel puțin 20% din totalul populației. Bisericile, școlile și instituțiile confesionale își puteau alege liber limba pe care o foloseau, la fel școlile comunale care erau întreținute de comunele respective. Chiar și statul se obliga să asigure învățământul în limba maternă la nivelurile inferioare precum și numirea de funcționari și magistrați din rândul naționalităților. O alta prevedere importantă, de care naționalitățile vor reuși chiar să profite, era aceea care le permitea să întemeieze societăți și fundații de natură să le asigure o baza economică și independentă față de stat. În general însă, această remarcabila creație legislativă a liberalismului moderat maghiar a rămas doar pe hârtie.

Premisele nerespectării actului se găseau de altfel chiar în textul său care nu prevedea sancțiuni în cazul eludării legii. O bună parte a prevederilor enumerate nu vor fi aplicate în practică. Justiția și administrația nu vor utiliza cunoscători ai limbii naționalităților, școlile de stat și chiar școlile comunale vor funcționa în limba maghiară, funcționarii români reprezentau, de exemplu, la 1891, doar 6% din totalul birocrației ardelene ocupând cu toții posturi inferioare.

Va rămâne în picioare dreptul de folosire a limbii materne în administrația locală în acele comitate în care elita naționalităților reușește să ocupe poziții puternice (Bistrița-Năsăud, Hunedoara, Caraș-Severin și Maramureș, în cazul românilor, Sibiu în cazul sașilor). De asemenea autonomia celor două biserici românești față de stat (ortodocșii o primesc în 1868, printr-o lege specială), ca și autonomia școlilor confesionale, garantată și prin legea învățământului din 1868, alcătuiau principala umbrelă de protecție cultural-națională pentru românii din Ungaria.

Autonomia școlara românească și ingerințele autorităților

Aceasta autonomie școlară, pe care românii și-o vor păstra în linii mari până la sfârșitul dualismului, va fi afectată însă de o serie de legi ulterioare (legea Trefort din 1879, legea Appony, din 1907), care tind să majoreze mereu intervenția statului, adeseori sub forma modernizării și ridicării calității învățământului, dar cu prețul maghiarizării acestuia.

Se introduce mai întâi predarea limbii maghiare ca obiect de studiu în școlile primare, pe urmă predarea altor discipline în limba statului. În consecință, se pretinde învățătorilor cunoașterea obligatorie a acestei limbi iar statul poate să supravegheze îndeplinirea acestor condiții, afectând, prin inspectorii școlari autonomia școlară. În fine, mai ales după 1907, se vor impune școlilor confesionale anumite standarde calitative, cum ar fi salariul minim pe care era obligat să îl acorde învățătorilor sau existența unui local de școală corespunzător. În situația în care comunitățile mai sărace nu puteau satisface aceste cerințe, statul închidea respectivele școli și înființa altele, pe socoteala sa, care corespundeau standardelor dar în care se folosea numai limba maghiară.

În fața acestei tactici, liderii români vor solicita mereu, fără a li se da satisfacție, ca școlile confesionale să fie subvenționate de stat, în ideea ca populația interesată în menținerea lor este plătitoare de impozite și poate deci pretinde o asemenea alocație bugetară corespunzătoare nevoilor sale specifice.

Statistic se poate remarca mai întâi o perioada de progrese remarcabile înregistrate de învățământul primar în limba româna. De la 742 în 1851, numărul școlilor românești din Transilvania crește la 1.436 în 1869. La 1879, în întreagă Ungarie existau 2.755 de școli cu limba de predare română.

După acest an marcat de legea Trefort, începe un declin lent al învățământului românesc. El se datora închiderii de către stat a școlilor care nu reușeau să asigure predarea orelor de limba maghiară, dar și a tendinței unor comunități de a scăpa de sarcina întreținerii școlii confesionale. La 1904 statisticile arată 2.433 de școli românești, iar la 1913, numai 2.170. Circa 20% sau după alte calcule 30% dintre elevii români frecventau acum școli în limba maghiară sau germană.

Situația instrucției școlare la românii din Ungaria

Lăsând la o parte aspectul național se poate concluziona că în Transilvania progresul alfabetizării a fost deosebit. La 1869, 80 % dintre copii sași erau școlarizați iar în preajma primului război mondial chiar și în mediul românesc defavorizat economic și social, peste jumătate din copii erau școlarizați.

Din punct de vedere al posibilităților de instruire în limba maternă, lucrurile stăteau mai prost la nivelul învățământului mediu. Existau doar 5 gimnazii și licee confesionale românești cărora li se mai adăugau 6-7 școli pedagogice precum și seminarile teologice ortodoxe sau unite. Majoritatea elevilor români care frecventau liceul erau nevoiți să învețe în școli maghiare sau germane.

La nivel superior exista doar o catedră de limba romană la Universitatea din Budapesta și una la Cluj. Circa 6-700 de studenți români frecventau anual facultățile din Ungaria în preajma primului război mondial. În afara sprijinului pe care aceștia îl primeau din partea bisericii ei au beneficiat de ajutorul fundațiilor particulare. Cea mai importantă dintre acestea, Fundația Gojdu, a acordat în perioada 1871-1914, 3.000 de burse în valoare totală de un milion de coroane.


Acțiunea politică românească între 1867 și 1887.

Acțiunea politică românească din perioada dualistă a debutat prin protestele vehemente la adresa unirii Transilvaniei cu Ungaria. În mai 1868, cu ocazia aniversării revoluției, George Bariț redactează Pronunciamentul de la Blaj, o declarație care pretinde imperativ restaurarea autonomiei Transilvaniei și revenirea la legislația dietei de la Sibiu. Larga publicitate făcută acestui document în presă a atras atât atenția opiniei publice din Occident și din România cât și acționarea în justiție de către autorități a fruntașilor români care au difuzat documentul. Se inaugura astfel lunga serie de procese cu caracter politic intentate liderilor și mai ales jurnaliștilor români soldate cu ani de închisoare și amenzi substanțiale.

Motivațiile politicii naționale guvernamentale

Procesele respective, având la bază nerecunoașterea de către inculpați a fundamentelor statului, au îndârjit suplimentar opinia publică românească și au creat martiri ai cauzei naționale. Pe de altă parte însă guvernele care recurgeau la asemenea practici nu urmăreau atât reprimarea propriu-zisă a militantismului românesc cât obținerea unui spor de popularitate și crearea unei diversiuni politice oferind satisfacție naționalismului maghiar îngrijorat că autoritățile nu ar lua măsuri împotriva celor care amenință statul.

Pentru putere acțiunea împotriva naționalităților și maghiarizarea nu reprezentau atât un scop în sine cât o diversiune politică fundamentală pentru menținerea regimului. Dat fiind că obiectivul principal al naționalismului maghiar promovat în primul rând de opoziție, era creșterea independenței în raport cu Viena, guvernele au utilizat lupta împotriva naționalităților ca un mijloc de deturnare a atenției opiniei publice din direcția respectivă.

Constituirea partidelor politice românești (1869)

Anul 1869 marchează constituirea a doua partide naționale care grupează într-o structură politică modernă elita românească: Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria condus de Andrei Mocioni și Partidul Național al Românilor din Transilvania în frunte cu Ilie Măcelariu. Cele două partide înscriu în programul lor revendicări cum ar fi autonomia Transilvaniei, restabilirea dietei ardelene, lărgirea reprezentativității în organele centrale și locale, de natură să mărească participarea românilor. În mod semnificativ, pentru distanța considerabilă existentă între partea maghiară și cea română, este combătută chiar și legea naționalităților, românii pledând pentru un proiect de lege diferit.

Pasivism sau activism ?

Ca o consecință a nerecunoașterii din principiu a dualismului, tactica politică adoptată de ardeleni era pasivismul, respectiv neparticiparea la alegerile parlamentare. Românii din părțile vestice, în schimb, adoptă activismul dat fiind că ei nu contestă, în principiu, apartenența lor administrativ-teritorială la Ungaria, ci doar atitudinea acesteia față de naționalități, nerecunoașterea lor ca entități autonome cu drepturi colective.

Disputa între activiști și pasiviști se manifestă cu putere în Transilvania. Aici susținătorii pasivismului sunt intelectualii laici din fruntea partidului, Ilie Măcelariu, Ioan Rațiu, George Barițiu, care se plasează pe o poziție radicală în credința că dualismul este doar un experiment de scurtă durată care va trebui revocat de împărat. Românii, credeau ei, nu trebuie să se compromită recunoscând un regim efemer ci trebuie doar să-și exprime în mod solemn protestul, să mențină acest spirit și în popor în așteptarea unor vremuri mai bune. Abia atunci când autonomia Transilvaniei va fi restabilită se va putea negocia, inclusiv cu maghiarii, de pe aceasta bază puternică.

Activiștii în schimb, grupați în jurul mitropolitului Andrei Șaguna, dar aflați în minoritate în partid, susțineau că o asemenea atitudine este nerealistă. Românii ar trebui să se implice în viața politică lăsând la o parte principiile abstracte și încercând să obțină concesii de ordin practic din partea regimului în schimbul recunoașterii sale. Numai astfel ar putea fi salvate biserica și școala singurele instituții cu caracter național ale românilor. Îndeosebi ierarhia bisericească ortodoxă în frunte cu mitropoliții Andrei Șaguna, Miron Românul și Vasile Manga, va practica în toată perioada dualistă o atare politică pragmatică, de colaborare cu autoritățile.

În pofida disputelor cu activiștii, pasiviștii domină elita intelectuală românească iar fermitatea și coeziunea lor morală va fi întărită de diversele evenimente pozitive sau negative cum ar fi independența României sau legea Toefort. În general, regimul dualist devine mai puțin concesiv față de minorități după 1875 când vechea garnitură liberală a moderaților, care au compus legea naționalităților (Deak Ferenc, Eötvös Jozsef) este înlocuită de o noua generație mai decisă în naționalismul ei, condusă de prim-ministrul Tisza Kalman (1875-1890).

Constituirea Partidului Național Român (1881)

În aceste condiții, cele doua partide ale românilor din Ungaria se unifică la 1881 într-un singur partid, cunoscut ca Partidul Național Român (P.N.R.), adoptând un program care va fi respectat cu rigoare până la 1905. Remarcabil prin intransigența cu care combătea dualismul, el nu lăsa însă aproape nici o posibilitate de dialog cu guvernul care nu era de astfel nici el prea interesant în așa ceva la ora respectivă.

Principalele puncte prevedeau redobândirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în justiție și administrație, numirea de funcționari români în raport cu ponderea populației românești, respectarea autonomiei bisericești și școlare, lărgirea dreptului de vot. Singura concesie făcută regimului, impusă de realități, consta în acel punct din program care cerea aplicarea și îmbunătățirea legii naționalităților. Era prima oară când mișcarea națională românească recunoștea oficial o lege a dualismului ceea ce însemna un prim pas, este adevărat foarte reținut, în direcția unei acțiuni politice pornite din interiorul noului cadru constituțional.

Tactica adoptată în 1881 rămânea pasivismul pentru ardeleni și activismul pentru bănățeni, dar începând din 1887 și aceștia din urmă trec la pasivism mai ales datorită rezultatelor foarte slabe obținute în alegeri. Generalizarea pasivismului reflectă agravarea tensiunilor dintre regim și naționalități. Intransigența uneia din părți o stimulează pe cealaltă așa că intensificarea politicii de maghiarizare va atrage în replică radicalizarea mișcării naționale românești.

Anii Memorandului

Din 1884, o dată cu apariția gazetei Tribuna la Sibiu, se afirmă o nouă generație în mișcarea națională, așa-numiții „tribuniști” (Ioan Slavici, Eugen Brote) care susțin ideea autonomiei etnice a românilor din Ungaria, se pronunță pentru antrenarea maselor țărănești în politica PNR ca și pentru strângerea legăturilor politice și culturale cu regatul României. Spre deosebire de generația vârstnică din cadrul partidului, ei nu mai cred că dualismul este un experiment de scurtă durată și nici că va fi posibilă cândva o rediscutare a problemei autonomiei Transilvaniei cu partea maghiară. În consecință se orientează spre colaborarea cu celelalte naționalități din Ungaria mai ales cu cele slave și au în vedere o reorganizare a imperiului pe baza autonomiei etnice a naționalităților, prefigurând astfel proiectele de mai târziu ale „federaliștilor”.

În acord cu tendințele dominante la acea oră în Europa, ultimul deceniu al secolului cunoaște o perioadă de maxima înflorire a naționalismului maghiar, ilustrată de măsurile dure la adresa naționalităților luate de către guvernul Banffy Dezsö (primul premier ardelean al Ungariei).

Politica regatului României și românii ardeleni

Un factor care influențează tot mai mult mișcarea românească este reprezentat de conjunctura politică din regatul României. Pe de o parte opinia publică de aici simpatizează în mod evident cu lupta pentru emancipare națională a fraților de peste Carpați. Simpatia se materializează prin sprijinul moral și material acordat ardelenilor, îndreptat în direcția ziarelor și a publicațiilor, a studenților români, a instituțiilor bisericești și școlare și chiar a PNR-ului. Ajutoarele veneau atât din partea persoanelor particulare, a societăților de tipul Ligii Pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (înființată la 1890) cât și sub forma unor subvenții secrete de la bugetul statului. Pe de altă parte, din 1883, România a încheiat o alianță cu Austro-Ungaria și Germania considerată de oamenii politici de la București drept vitală pentru interesele regatului. Ea proteja țara în fața influenței Rusiei și asigura stabilitatea în Europa Centrală și Balcani. Însă asemenea rațiuni de politică înaltă nu puteau fi agreate de opinia publică din România care reacționa negativ față de politica națională din Austro-Ungaria.

Această situație era folosită în disputele politice interne ca o diversiune utilă pentru opoziție. La începutul anilor '90 când liberalii se aflau la București în opoziție, ei agită opinia publică pe tema Transilvaniei și totodată stimulează în secret pe ardeleni să-și intensifice acțiunile. Mișcarea memorandistă desfășurată în anii 1892-1894, va avea printre cauzele sale și această stimulare venită de la București. Liberalii conduși de D.A. Sturza scontau pe faptul că agitațiile românești din Ardeal se vor solda cu represalii politice din partea Budapestei. Aceasta ar fi pus într-o situație delicată guvernul conservator de la București. În 1895 guvernul conservator s-a văzut nevoit să demisioneze.

Acțiunea memorandistă

În Transilvania acțiunea memorandistă a debutat în martie 1892 când Comitetul Central al PNR a stabilit texul definitiv al unui vast memoriu, Memorandum, care făcea o critică aspră politicii guvernelor de la Budapesta și urma să fie înaintat împăratului. Responsabilitatea acțiunii și-a asumat-o întreaga conducere a partidului în frunte cu președintele, Ioan Rațiu, George Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Septimiu Albini.

Fără îndoială semnatarii actului nu au avut în vedere vreun succes mai deosebit al acțiunii. Ei au ținut în mod solemn să afirme un punct de vedere, un protest public și mai ales, au contat pe ecoul intern și internațional al demersului lor. Publicarea documentului în limbile de circulație internațională, publicitatea făcută în jurul lui prin presa românească și europeană urmărea tocmai acest obiectiv. Surprinzătoare a fost însă reacția vehementă a autorităților maghiare care a reușit de fapt să aducă acțiunea în atenția opiniei publice europene.

După ce delegația românească a încercat zadarnic să fie primită de împărat în mai 1892 pentru a-i remite documentul, și a fost nevoită să-l predea în plic doar Cancelariei imperiale, Viena l-a trimis nedesfăcut autorităților de la Budapesta. Cu toată decepția periculoasă pe care o provoca în rândul românilor, împăratul a procedat astfel pentru a rămâne în spiritul pactului dualist. Problema românească era considerată o problemă internă a Ungariei, iar împăratul, ca rege al Ungariei nu putea să încredințeze documentul guvernului de la Viena. Evident, liderii români care contestau legitimitatea pactului dualist vedeau situația într-un mod diferit și considerau atitudinea imperială drept un act de vinovată ingratitudine.

Autoritățile maghiare vor intenta autorilor Memorandumului un proces desfășurat la Cluj în mai 1894. Liderii români s-au servit de acest fapt pentru a-și reafirma opoziția aplaudați de opinia publică internațională, susținuți și de manifestările de simpatie a populației românești de pretutindeni. Condamnarea conducătorilor români nu a făcut decât să sporească tensiunea.

Memorandumul a reprezentat apogeul politicii românești de tip tradițional bazată pe pasitivism și pe nerecunoașterea dualismului, dar în același timp a evidențiat impasul în care a ajuns mișcarea românească. Ea reușea să dea o satisfacție morală, dar nu oferea rezultate concrete.

Românii ardeleni la începutul secolului XX.

Ca o consecință a conștientizării acestui impas, în 1895 izbucnește un conflict între liderii mai în vârstă și tinerii „tribuniști” care solicitau schimbarea tacticii partidului și trecerea la activism. Aceasta era dorită și de liberalii ce conduceau România deoarece concesiile PNR-ului urmau să atragă atenuarea intransigenței Budapestei ceea ce ar fi ușurat relațiile diplomatice cu Austro-Ungaria, stat aliat. Potrivit programului activist, PNR-ul urma să reintre în viața parlamentară a Ungariei și să încheie cu regimul următorul compromis: o lărgire a dreptului de vot în schimbul renunțării la tema autonomiei Transilvaniei.

Cauzele trecerii la activismul politic

Discuțiile din sânul mișcării naționale referitoare la activism desfășurate în primii ani ai secolului XX au pus în evidență o serie de argumente foarte puternice în favoarea acestuia.

În primul rând societatea românească ajunsese la un nivel remarcabil de dezvoltare și independență economică și culturală motiv pentru care reprezentanții ei cereau imperios să intre în politică pentru promovarea diferitelor interese colective sau de grup. Exista o burghezie influentă economic, bazată pe puterea financiară a băncilor românești. Nu întâmplător centrele politice ale activismului se cristalizează în jurul instituțiilor de credit cum erau banca „Victoria” de la Arad sau „Ardeleana” de la Orăștie. La Sibiu activa cea mai puternică bancă românească din monarhie Albina. În 1905 existau 129 bănci românești cu un capital de 17 milioane de coroane. De asemenea, se afirma o pătură țărănească proprietară de pământ care îndeplinea condițiile de cens necesare participării la viața politică. Alfabetizarea și progresele culturale o făceau capabilă să recepteze un program politico-național mult mai elaborat. Toate categoriile sociale făceau presiuni în direcția susținerii intereselor lor de către formațiuni politice proprii.

În perioada pasivismului rezultatul paradoxal al politicii promovate de PNR a fost că circumscripțiile în care dominau numeric românii au constituit în permanența fiefuri electorale guvernamentale. Acest lucru nu se datora numai abținerii de la vot sau presiunilor din partea autorităților ci și faptului că alegătorii români ajungeau în postura de a vota programele partidelor maghiare, îndeosebi a celor aflate la guvernare, în condițiile în care PNR nu venea cu nici o ofertă electorală. După 1905, când în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria se înființează o secțiune română, pericolul atragerii alegătorilor români de către ideile socialiste reprezenta un alt argument de natură să motiveze participarea PNR la alegeri. În fine, se poate remarca și faptul că toate naționalitățile din Ungaria, slovacii, sârbii și sașii adoptaseră înaintea românilor, noua politică.

Conferința PNR din 1905

În consecință, Conferința PNR din 1905 va decide trecerea la activism elaborând un nou program al partidului. Se renunță acum la solicitarea expresă a restabilirii autonomiei Transilvaniei cerându-se în schimb recunoașterea individualității politice a românilor în cadrul statului maghiar. Pe lângă revendicările tradiționale, legate de autonomia bisericească și școlară, aplicarea legii naționalităților, autonomia administrativă etc., se adaugă dezideratul votului universal, egal și secret precum și numeroase cereri de natură socială. În condițiile avansului ideilor socialiste și a celor democratice în imperiul dualist, și programul PNR își asocia o serie de prevederi radicale menite să vină în întâmpinarea acestor tendințe. Alte solicitări referitoare la menținerea unității armatei imperiale reprezentau o mână întinsă Vienei căreia i se oferea sprijin în disputa cu opoziția naționalistă maghiară.

Pe baza acestui program, partidul va participa la alegeri obținând în 1905 doar 8 mandate. În 1906 numărul deputaților români crește la 14 cărora li se adăugă 8 slovaci și 4 sârbi formându-se astfel un club parlamentar al naționalităților. Evident, cu o reprezentare atât de redusă activitatea deputaților naționalităților nu se putea solda cu succese, aceștia mărginindu-se la interpelări și discursuri. S-a încercat și metoda obstrucției parlamentare menită să atragă atenția opiniei publice.

Tendințe în mișcarea politică românească

În mișcarea națională se afirmă în această vreme câteva curente distincte. Conducerea partidului alcătuită din liderii care înfăptuiseră trecerea la activism (Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Aurel Vlad), intră în conflict cu o grupare mai radicală, numită a „tinerilor oțeliți” avându-l în frunte pe Octavian Goga. Aceștia învinuiesc partidul de moderație și de compromisuri la tratativele cu guvernul. O altă tendință era cea a „federaliștilor„ avându-i ca reprezentanți pe A.C. Popovici și Al. Vaida-Voevod, oameni politici care intră în relații cu anturajul prințului moștenitor Franz Ferdinand în ideea că monarhia și în egală măsură destinul național al românilor pot fi salvate prin reorganizarea imperiului ca o federație a popoarelor din cuprinsul acestuia, sub sceptrul habsburgilor.

Spre o alta epocă

Fără îndoială, criza reală a regimului dualist care se amplifica pe măsura apropierii primului război mondial, făcea ca șansele de găsire a unor modalități de conviețuire în cadrul imperiului să se diminueze din ce în ce mai mult. Tratativele intervenite între anii 1910 și 1914 între PNR și guvernele de la Budapesta, în vederea soluționării problemei naționale, vor dovedi cu prisosință acest lucru, prin eșecul lor categoric. Guvernanții maghiari și reprezentanții naționalităților nu erau capabili să găsească o soluție de compromis care să garanteze menținerea și stabilitatea regimului. Criza nu putea găsi rezolvare decât prin intermediul unei rupturi categorice pe care o va aduce războiul. În condițiile prăbușirii militare a imperiului și mai ales ale epuizării oricăror posibilități de reformare internă, singura soluție pentru românii din Austro-Ungaria era unirea cu România.