Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

arm-ro

Izbucnirea războiului și adoptarea neutralității

Primul război mondial (1914-1918) a reprezentat punctul maxim al confruntării dintre marile puteri pentru dominație economică, politică și reîmpărțirea lumii în sfere de influență. În timpul primului război mondial România a traversat două perioade distincte : perioada neutralității (1914-1916) și perioada angajării militare (1916-1918).

La 15/28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo căruia i-au căzut victime moștenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand și soția sa uciși de gloanțele trase de studentul bosniac Princip, membru al unei organizații secrete naționaliste. În România evenimentul a trezit un sentiment adânc de compătimire fiind condamnată o asemenea metodă de luptă. Exact o lună mai târziu, la 28 iulie, Austro-Ungaria a atacat Serbia începând astfel primul război mondial.
În mai puțin de o săptămână, protagoniștii scenei internaționale – marile puteri europene – erau antrenați în război, prin jocul celor două alianțe :

Puterile Centrale (Tripla Alianță) formată din Germania, Austro-Ungaria, Italia și Antanta (Tripla Înțelegere) compusă din Franța, Anglia, Rusia. În conflict sunt atrase 28 de țări, de o parte sau de cealaltă a celor două mari blocuri militare.
În cursul lunii iulie, cele două blocuri, Puterile Centrale și Antanta au făcut presiuni insistente la București fie pentru angajarea imediată în război, în cazul Puterilor Centrale, fie pentru o neutralitate binevoitoare într-o primă fază, în cazul Antantei. În fața unei asemenea decizii grave, bătrânul rege Carol I a considerat necesară consultarea tuturor factorilor politici. Ca urmare, la 21 iulie / 3 august 1914, a convocat Consiliul de Coroană la care pe lângă membrii guvernului au luat parte prințul Ferdinand și principalii oameni politici reprezentând cele mai puternice formațiuni și orientări politice.

Regele, fidel angajamentelor asumate prin tratatul de alianță cu Puterile Centrale, a prezentat pentru prima oară conținutul tratatului celor prezenți și a cerut intrarea în război încrezător în victoria Germaniei. În același timp a ținut însă să precizeze: Sunt rege constituțional și nu voi declara singur războiul. Convocarea Consiliului de Coroană ca și acceptarea punctului de vedere exprimat de cei prezenți demonstrează că pentru Carol I interesele naționale au prevalat asupra altor considerente și principii.

De partea sa s-a situat doar liderul conservator P.P. Carp care considera victoria Rusiei mai primejdioasă pentru România decât victoria Germaniei și Austro-Ungariei. Membrii marcanți ai Partidului Conservator Democrat și ai Partidului Conservator, precum I. Grădișteanu și L.N. Lahovari, s-au pronunțat pentru neutralitate armată. Ion I.C. Brătianu și membrii guvernului, precum și Alexandru Marghiloman, au susținut necesitatea expectativei armate, soluție care a fost adoptată de Consiliu cu o clară majoritate.

În comunicatul oficial, se preciza că atitudinea de neutralitate adoptată de România se motiva prin aceea că nu a fost prevenită de către aliatul său de izbucnirea războiului, iar casus foederis era condiționat de un atac neprovocat împotriva Austro-Ungariei. Această hotărâre ținea cont de sentimentele opiniei publice din România solidară față de românii din Transilvania și că cea mai mare dorință a românilor era să se-ntregească țara cu Transilvania.


Între Antantă și Puterile Centrale

În cei doi ani de neutralitate (1914-1916), România se află sub presiunea cele două tabere beligerante care au făcut numeroase demersuri la București, fie pentru atragerea României în război, fie pentru menținerea ei în stare de neutralitate. Dacă la început Puterile Centrale au reclamat imperios alăturarea României de partea lor, pe parcurs, în fața unei opinii publice tot mai doritoare de o intervenție militară alături de Antantă în vederea eliberării teritoriilor românești de sub dominație austro-ungară, Germania și Austro-Ungaria s-au pronunțat pentru o neutralitate definitivă.

Puterile Antantei au considerat la început neutralitatea ca o soluție avantajoasă pentru ele dar o dată cu prelungirea războiului conștientizând interesele majore ale României privind întregirea sa, a militat pentru atragerea ei în război împotriva Puterilor Centrale.

Pe parcursul neutralității, președintele Consiliului de Miniștrii, I.I.C. Brătianu care și-a asumat cu o responsabilitate deosebită, conducerea politicii externe românești, a inițiat și a condus tratative de angajare a României în război numai cu și alături de Antantă. El a amânat intrarea României în război timp de doi ani, urmând să asigure pentru România condiții optime din punct de vedere politic și militar.

Un prim succes, privind dreptul României de a-și alipi teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, a fost obținut prin semnarea, la 1 octombrie 1914, a convenției ruso-române, de către S.D. Sazonov (ministrul de externe al țarului) și C-tin Diamandy (ministrul român în capitala rusă). Prin convenție, Rusia recunoștea dreptul României de a ocupa teritoriile austro-ungare locuite de români dacă va adopta față de Antantă o neutralitate binevoitoare.

Pe fondul unei mișcări interne tot mai puternice care reclama intrarea în război alături de Antantă și profund afectat de faptul că nu și-a putut ține promisiunea față de împăratul Austriei și împăratul Germaniei, a survenit moartea regelui Carol I, decedat la 27 septembrie / 10 octombrie 1914 și înmormântat la Curtea de Argeș. Soția sa, regina Elisabeta (Carmen Sylva, după numele ei de poetă), i-a supraviețuit doar până în februarie 1916, fiind înmormântată alături de soțul său.

Carol I a fost urmat la tron de nepotul său Ferdinand I. Încă înainte de a urca pe tron, el s-a postat pe poziții antantofile, fiind influențat, în această direcție, de soția sa, regina Maria. Sub noul monarh (născut și crescut în Germania), care realizează care este adevăratul interes al poporului român, România se va îndepărta tot mai mult de Puterile Centrale, mai ales că guvernul Tisza Istvan se arăta tot mai reticent față de România, deși împăratul Germaniei, Wilhelm II încerca să-l sensibilizeze pentru a asigura un tratament normal populației românești din Transilvania.

Opinia publică românească precum și principalele partide politice erau profund frământate de posibila intrare a României în război și de problema întregirii naționale. Curentul dominant a fost cel ce se pronunța pentru angajarea în luptă alături de Antantă care promitea sprijin deplin pentru alipirea teritoriilor locuite de românii din Imperiul austro-ungar.

Încă din toamna anului 1914, sub impulsul Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor devenită acum Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, condusă printre alții de N. Iorga, Vasile Lucaciu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Octavian Goga, a Acțiunii Naționale, condusă de N. Filipescu, s-au desfășurat la București și în alte orașe din țară mari manifestații, uneori foarte zgomotoase care reclamau intervenția imediată în război alături de Antantă. Demonstrațiilor li s-a alăturat presa antantofilă, un număr impresionant de broșuri, presiuni sistematice ale oamenilor politici pe lângă guvernul I.I.C. Brătianu, somându-l să se decidă. Presei din România i s-a alăturat în aceste demersuri și presa franceză.

Alături de curentul antantofil s-a manifestat mult mai firav un curent de opiniei la nivelul unor lideri politici care mai mult datorită atitudinii antiruse decât fidelității față de Puterile Centrale susțineau alianța României cu Germania și Austro-Ungaria. Cei mai reprezentativi au fost P.P. Carp, V. Arion, Alexandru Marghiloman. Pentru neutralitate definitivă s-a pronunțat și mișcarea socialistă destul de firavă și ea în peisajul politic românesc.

În fața acestor frământări, guvernul condus de I.I.C. Brătianu a căutat să angajeze România în război alături de Antantă, în momentul în care această angajare ar fi fost cât mai profitabilă și în condițiile în care România avea siguranța că obiectivul său fundamental, unirea teritoriilor românești din monarhia austro-ungară, va fi asigurat și garantat de cele trei puteri, Anglia, Franța, Rusia. Mai cu seamă Brătianu a căutat să nu rămână în față doar cu Rusia și să evite repetarea situației în care se găsise tatăl său în timpul războiului pentru independență.

Angajarea în război alături de Antantă, presupunea depășirea unor dificultăți economice, politice și militare care s-au datorat noii situații geopolitice a României. Schimbarea orientării politicii externe românești determina o reorientarea comerțului spre puterile occidentale care deveneau în același timp sursele principale pentru aprovizionarea armatei cu armamentul modern ce se validase încă din primele zile ale războiului. Închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin alăturarea Turciei, încă din 1914, Puterilor Centrale a redus simțitor comerțul românesc, iar aprovizionarea cu armament se putea realiza numai prin porturile rusești din nordul Rusiei, Murmansk și Arhanghelsk.

Sub aspect politic guvernul I.I.C. Brătianu a urmărit delimitarea teritorială clară a celor două provincii, Transilvania și Bucovina, iar din punct de vedere militar sprijinul și colaborarea militară cu Rusia și armata franco-britanică debarcată la Salonic.

După tratative îndelungi și anevoioase, în cursul anului 1915, Antanta a recunoscut legitimarea alipirii Banatului, Bucovinei și Transilvaniei la România solicitând-o mereu să intre în război. Insistențele erau mai presante în perioadele în care puterile Triplei Înțelegeri sufereau înfrângeri așa cum s-a întâmplat în vara lui 1915 când trupele rusești au fost învinse pe frontul de est, sau în toamna aceluiași an când Serbia a fost scoasă din luptă. În asemenea momente, Franța, Rusia și Anglia solicitau intrarea României fără a ține seama de consecințe, amenințând guvernul român că dacă nu se va decide, va pierde trenul și deci avantajele pe care cele trei puteri le recunoscuseră și acceptaseră în cursul tratativelor.

La aceste presiuni președintele Consiliului de Miniștrii român răspundea că războiul va fi îndelungat, precizând, la un moment dat, că el va angaja România atunci când va fi sigur 75% că țara nu va fi distrusă. Ca urmare n-a amânat intrarea în război urmărind avantaje facile, ci a căutat prilejul optim din punct de vedere politic și militar.


Intrarea în război împotriva Puterilor Centrale

În cursul anului 1916 a fost angajată bătălia de la Verdun, una din cele mai sângeroase și epuizante pentru Franța. În scopul slăbirii presiunii germane asupra Verdunului, pe frontul de est, armata rusă a desfășurat, în vara anului 1916, ofensiva condusă de generalul Brusilov. În acest moment, guvernul și Marele Cartier General francez au considerat noile condiții deosebit de favorabile intervenției românești și au insistat pe lângă guvernul rus să accepte toate condițiile celui român pentru a-l angaja cât mai grabnic în luptă. În aceste împrejurări generalul Alexeev, șeful Marelui Cartier General rus transmitea la București, la 1 iulie 1916, faimoasa telegramă prin care soma România să intre în război ,,acum ori niciodată.

Supus unor asemenea presiuni, I.I.C. Brătianu, decis să intre în război pentru realizarea idealului național, înmâna ministrului Franței la București, contele Saint Aulaire, la 3 iulie 1916, condițiile absolut necesare intrării României, în război și anume:
● intrarea în România a primului tren de muniții și asigurarea ritmicității aprovizionării cu munițiile necesare pe toată durata războiului – cca. 300 de tone zilnic;
● ofensiva română împotriva Austro-Ungariei să fie susținută de o ofensivă generală aliată;
● armata rusă să asigure spatele frontului românesc în Bucovina și Dobrogea.

După o lună de tergiversări, la începutul lunii august 1916, România a semnat alături de puterile Antantei, două documente secrete de o deosebită importanță: Tratatul de alianță și Convenție militară.

Tratatul de alianță și Convenția militară au fost semnate între România și cele patru puteri, într-o discreție desăvârșită, la moșia familiei Brătianu de la Florica, în dimineața zilei de 4/17 august 1916.

Conform convenției politice, România se obliga să declare război numai Austro-Ungariei și să intre în conflict împotriva acesteia, nu mai târziu de 15/28 august 1916. Era o concesie făcută României, deoarece I.I.C. Brătianu a subliniat, în cursul tratativelor, că singura rațiune a intrării României în război era integrarea în statul român a Transilvaniei și Bucovinei, la care se opunea cu toată forța Austro-Ungaria. Guvernul român urmărea în aceiași timp, prin declarația de război adresată doar Austro-Ungariei, să evite un atac bulgar de la sud, precum și măsuri punitive din partea Germaniei. Se stipula, în același timp, egalitatea de tratament a României cu puterile Antantei la viitoarea conferință de pace, precum și angajamentul puterilor semnatare de a nu încheia pace separată.

În conformitate cu Convenția militară, ofensiva armatei române în Transilvania trebuia să fie devansată cu opt zile de ofensiva trupelor anglo-franceze de la Salonic pentru a reține forțele bulgare în sud, iar Rusia se angaja la o ofensivă în Bucovina și la trimiterea a două divizii în Dobrogea pentru asigurarea flancului de sud al armatei române.

Odată parafate cele două convenții la 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul de Coroană, sub președinția regelui Ferdinand. I.I.C. Brătianu a prezentat conținutul înțelegerilor cu Antanta și-a cerut intrarea României în război. Toți cei prezenți, cu excepția lui Titu Maiorescu și a lui P.P. Carp, care susțineau politica de expectativă, s-au declarat de acord și au susținut decizia guvernului.

În aceeași seară, 14/27 august 1916, ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat ministrului de externe austro-ungar declarația de război. România – se preciza în declarație – departe de a uita legăturile de sânge cu românii supuși monarhiei austro-ungare, a putut constata că speranța ce ne puseserăm pe adeziunea noastră la Tripla Alianță a fost înșelată ( ... ) România se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia care pot să-i asigure înfăptuirea unității naționale.

A doua zi, Germania a declarat război României, urmată de Bulgaria (17/30 august) și Turcia (19 august / 1 septembrie).