Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Problema „prinţului străin” la români

Ideea aducerii pe tronul ţărilor române a unui prinţ străin era mai veche şi întrunea asentimentul celei mai mari părţi a clasei politice româneşti. În acest sens s-au vehiculat nenumărate proiecte. Astfel în înţelegerea încheiată la sfârşitul secolului al XVIII-lea între Iosif II şi Ecaterina II, a apărut ideea unui „regat dacic” care urmărea realizarea unui stat-tampon între marile imperii: ţarist, austriac şi otoman, realizat prin unirea celor trei principate şi pus sub autoritatea unui prinţ străin dintr-o dinastie germană sau rusească.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea ideea se va maturiza, din aproape în aproape, astfel că după 1848 ea va domina spiritele. Însăşi Adunările ad-hoc - foruri reprezentative ale celor două Principate - vor impune ca un deziderat concret realizarea unui stat român modern în forma unei monarhii constituţionale sub un principe străin dintr-o dinastie europeană.

Dincolo de prestigiul şi autoritatea de care s-ar fi bucurat noul stat în concertul european având în frunte un prinţ dintr-o dinastie străină, soluţia oferea şi un alt avantaj, deloc neglijat, prin faptul că elimina din start numărul mare de competitori autohtoni din vechile familii princiare şi boiereşti; competiţia pentru tron ar fi alimentat nesfârşite dispute ce ar fi impietat asupra stabilităţii politice şi instituţionale a noului stat. Chiar dacă părea o idee conservatoare, aducerea unui prinţ străin s-a dovedit o măsură salvatoare care va aduce prestigiu şi autoritate sporită în plan intern şi internaţional.


Criza politică a regimului Cuza

Rezultat al unui compromis între marile puteri europene, grijulii cu propriile lor interese şi atente la echilibrul european, unirea prevăzută de Convenţia de la Paris a lăsat numeroase probleme în suspensie. Dubla alegere a lui Cuza a constituit soluţia găsită în extremis de către clasa politică românească pentru a salva unirea şi a realiza statul român modern, dar încă de la început s-a dovedit o soluţie provizorie, unele dintre marile puteri recunoscând unirea doar pe perioada domniei lui Cuza.

Politica autoritară a domnului - acuzat de „cezarism” - care n-a reuşit să-şi asigure sprijinul masiv al unei grupări politice, a condus la organizarea unei opoziţii în rândul clasei politice; liberalii şi conservatorii aliniaţi în „monstruoasa coaliţie” contestau legitimitatea lui Cuza şi aduceau în prim planul dezbaterii politice ideea aducerii unui prinţ străin la conducerea noului stat. Fruntaşii liberali şi conservatori erau convinşi de ideea „că instalarea unei dinastii străine devenise un obiectiv important”(I.C.Brătianu). Oameni politici liberali ca Ion Ghica şi Ştefan Golescu, alături de conservatori ca Gr. M. Surdza şi G. B. Ştirbei realizează o grupare de aproximativ 30 de deputaţi care în ianuarie 1863, au semnat un amendament la proiectul de adresă la mesajul tronului, amendament care va pune bazele coaliţiei liberalilor şi conservatorilor, coaliţie ce avea ca scop „apărarea regimului constituţional” şi „îngrădirea tendinţei de guvernare personală peste voinţa corpului legislativ”.

Paralel, reprezentanţii acestei coaliţii urmăreau sensibilizarea cabinetelor europene pentru a-şi da acordul la înlăturarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin.

Lovitura de stat din 2 mai 1864 şi încercarea de guvernare personală şi autoritară intenţionată de domn a determinat o strângere a rândurilor acestei coaliţii şi trecerea efectivă la începerea preparativelor pentru înlăturarea lui Cuza şi aducerea prinţului străin. În iunie 1865, conservatorii şi liberalii au semnat un important document numit „legământ”, în care se angajau să-l oblige pe Al.I. Cuza să abdice folosind, în caz de nevoie, chiar şi forţa armată iar după declararea unei vacanţe a tronului, să acţioneze prin toate mijloacele pentru „alegerea unui principe dintr-una din familiile domnitoare din Occident”.

Chiar şi domnitorul unirii, Al.I. Cuza, convins de insuccesul unei guvernări personale, s-a arătat, în ultima parte a domniei, înclinat spre ideea că soluţia salvatoare era desemnarea unui prinţ străin în fruntea statului român.

În 1865, într-o scrisoare adresată lui Napoleon III împăratul Franţei, Cuza scria că „singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se zbătea era aducerea unui principe străin ereditar”. Pe măsură ce baza politică a regimului său se eroda, însuşi Cuza se gândea în mod serios să abdice.


În căutarea prinţului străin

Aceasta se înfăptuieşte în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. În urma abdicării se formează o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Haralambie şi un guvern prezidat de Ion Ghica care va prelua puterea pentru perioada de vacanţă a tronului. Ministerele erau repartizate între fruntaşii liberali şi conservatori, munteni şi moldoveni. Primul ministru a convocat în aceiaşi zi, la 11 februarie 1866, parlamentul. Camera şi Senatul reunite proclamă ca domnitor al României pe Filip de Flandra fratele regelui belgian Leopold II. Filip de Flandra a refuzat însă propunerea guvernului român fără nici o explicaţie fapt care a pus în mare dificultate clasa politică românească.

Detronarea lui Cuza a determinat reacţia puterilor garante, mai ales a celor nemulţumite de politica faptului împlinit practicată de români: Austria, Rusia şi Turcia. Ultima va reacţiona dur cerând revocarea protocolului prin care se recunoştea dubla alegere a lui Cuza şi deci chiar unirea Principatelor. Poarta cerea anularea neîntârziată a unirii celor două Principate.

La 10 martie 1866 este convocată la Paris Conferinţa celor 7 mari puteri europene care şi-a desfăşurat lucrările timp de o lună. Cum majoritatea participanţilor erau înclinaţi să susţină punctul de vedere otoman privind desfacerea unirii, oamenii politici au încercat să obţină acordul lui Napoleon III în legătură cu aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu titularul agenţiei diplomatice române de la Paris şi Ion C. Brătianu, trimis special al guvernului de la Bucureşti, au reuşit după îndelungate tratative să obţină acordul împăratului francez privind aducerea unui prinţ străin în persoana principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

La 25 martie 1866, două telegrame din Paris comunicau în ţară numele noului candidat. Deplasat la Düsseldorf la 31 martie 1866, LC. Brătianu comunica familiei princiare a lui Anton de Hohenzollern-Sigmaringen că, în urmarea unui „aviz al împăratului Napoleon, locotenenţa domnească a României are de gând să propună poporului român alegerea ca domn a celui de-al doilea fiu al prinţului” Prinţul Anton acceptă propunerea delegatului român urmând a lua act ulterior de atitudinea oficială a Franţei în această chestiune şi, desigur, aşteptând acordul regelui Prusiei, şeful familiei de Hohenzollern.


Prinţul Carol ocupă tronul României

În ţară vechile Camere sunt dizolvate, iar locotenenţa domnească şi guvernul încep demersurile pentru organizarea plebiscitului în vederea alegerii ca domn al României a principelui Carol. După anunţarea plebiscitului, relaţiile României cu Poarta devin tensionate, guvernul turc acuzându-l pe cel român de „încălcarea tratatelor”. Trupe otomane sunt cantonate în sudul Dunării, iar ca răspuns autorităţile de la Bucureşti mobilizează armata şi dispun reorganizarea unui corp de voluntari.

Plebiscitul este prevăzut să se organizeze pe data de 2/14 aprilie 1866, cetăţenii ţării fiind chemaţi să se pronunţe cu privire la aducerea lui Carol ca domn al României. Se manifestă cu acest prilej o serie de dificultăţi. Reactualizând mai vechi orgolii rănite, un grup de câteva sute de persoane, stimulate de agenţi ţarişti, manifestă pe străzile vechii capitale a Moldovei, cerând desprinderea de „Valahia” şi chiar aleg un „domn” al Moldovei în persoana lui Nicolae Roznoveanu. Autorităţile reuşesc să dezamorseze cu uşurinţă această mişcare separatistă care printr-un efect invers întăreşte rândurile susţinătorilor prinţului străin. La 16 aprilie prinţul Carol comunică tatălui său „hotărârea nestrămutată” de a primi coroana României şi de apleca în contra voinţei Conferinţei de la Paris direct la Bucureşti. Hotărârea aceasta este adusă la cunoştinţă regelui şi cancelarului Prusiei.

Rezultatele plebiscitului sunt favorabile înscăunării prinţului Carol cu 685.965 de voturi „da”, doar 224 „nu” şi un număr de 124.837 de abţineri. Între timp, între 21 aprilie şi 1 mai s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Constituantă, în paralel cu intensificarea activităţilor diplomatice.

La Paris, Conferinţa puterilor garante a respins alegerea prinţului străin pe tronul României, iar la 2 mai ambasadorii puterilor garante comunicau autorităţilor de la Bucureşti că dacă doresc menţinerea unirii trebuie să aleagă un nou domn pământean. Evenimentele se precipită. Ioan Bălăceanu şi I.C. Brătianu sosesc la Düsseldorf şi la 8 mai, în urma unor conciliabule cu prinţul Carol-Anton, se stabileşte plecarea fără întârziere a prinţului Carol la Bucureşti.

La 28 aprilie/10 mai 1866, Adunarea Constituantă, forul suprem al ţării, „proclamă solemn şi pentru ultima oară voinţa nestrămutată a României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa pe Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”. Declaraţia este adoptată cu 109 voturi „pentru” din cele 115 exprimate (6 abţineri de la vot) şi nici un vot „împotrivă”.

Marile oraşe din Muntenia şi Moldova au trimis prin telegraf mesaje de felicitare prinţului Carol. Aceasta a pornit - conform planului iniţial - spre România pe acelaşi vapor cu I. C. Brătianu. Drumul a durat 2 săptămâni. Prinţul a ajuns la Bucureşti în ziua de 10/22 mai 1866. În apropiere de Băneasa a fost întâmpinat cu urale de către locuitorii capitalei în frunte cu primarul Bucureştilor, Dimitrie Brătianu. Alaiul numeros a străbătut Calea Mogoşoaiei, principala arteră a Bucureştilor la acea vreme, urcând Dealul Mitropoliei. S-a organizat un Te-Deum în prezenţa prinţului Carol, a mitropolitului primat, a membrilor locotenenţei domneşti şi ai guvernului, după care participanţii s-au deplasat în sala de şedinţe a Parlamentului. În numele deputaţilor celor 33 de districte ale ţării, preşedintele Adunării, Manolache Costache Epureanu, l-a invitat pe prințul Carol pe tronul princiar ridicat la tribună.

Colonelul Haralambie a citit jurământul în limba română: „Jur să fiu credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor precum şi integritatea teritoriului ... şi a domni ca domn constituţional”. Cu mâna pe Evanghelie, Carol a rostit în limba română „Jur !” Din acest moment ţara avea un domnitor constituțional.


Reacţii externe

Reacţiile faţă de politica faptului împlinit realizată de români au fost diverse. Împăratul Napoleon III s-a declarat plăcut impresionat, dar Poarta otomană s-a arătat decisă să ocupe militar Principatele Române. România a răspuns acestei intenţii ordonând mobilizarea trupelor. La 27 mai, reprezentantul Turciei a înaintat Conferinţei de la Paris un memoriu împotriva venirii prinţului Carol în România. Deşi nu încuviinţau intervenţia armată, guvernele puterilor garante au interzis reprezentanţilor lor la Bucureşti să aibă relaţii cu guvernul român. Ţara se vedea astfel izolată.

Împăratul Napoleon III s-a angajat totuşi să obţină recunoaşterea prinţului Carol ca domnitor de către Poarta Otomană. În ciuda presiunilor internaţionale, criza va fi depăşită datorită hotărârii clasei politice româneşti de a instaura rapid un regim politic constituţional care să obţină sufragiul tuturor reprezentanţilor naţiunii române.