Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Doctrinele politice

Problema căilor celor mai adecvate de dezvoltare a României moderne a determinat vii şi contradictorii dezbateri ideologice. Întreaga viaţă politică a României a fost o permanentă confruntare de idei, de principii doctrinare privind nu numai direcţiile dar şi ritmul dezvoltării, priorităţile şi maniera de abordare, într-un cuvânt, strategia construcţiei societăţii moderne. S-au cristalizat astfel, în disputele de idei, suporturi ideologice doctrinare care au orientat practica politică a partidelor aflate la guvernare. Cele mai „elaborate” doctrine au fost liberalismul şi conservatorismul, dar nu au lipsit nici altele precum semănătorismul, poporanismul, socialismul care chiar dacă n-au constituit suportul teoretic al vreunei guvernări au influenţat într-o măsură importantă ideile, concepţiile şi mentalităţile timpului.

Doctrina liberală

S-a cristalizat o dată cu consolidarea partidului liberal. Printre elementele sale constitutive remarcăm: consolidarea politico-economică a ţării, stabilitatea instituţională, protejarea şi încurajarea industriei naţionale, o participare condiţionată a capitalului străin în economia ţării, o politică financiară prudentă şi echilibrată. Liberalii recunoşteau existenţa unei probleme agrară dar, fapt esenţial, se declarau apărători ai proprietăţii. Abia din 1910 au vizat o reformă agrară radicală care să rezolve gravele probleme ale lumii rurale româneşti.

Doctrina liberală viza, de asemenea, democratizarea societăţii prin lărgirea cadrului vieţii politice, „domnia legii” împotriva practicii politicianiste, dar mai ales lărgirea dreptului de vot. În anii războiului mondial, liberalii au prevăzut în programul lor votul universal. Liberalismul românesc, adept al devizei „prin noi înşine”, urmărea punerea în valoare a tuturor resurselor, catalizarea tuturor energiilor naţionale şi a constituit factorul accelerării dezvoltării societăţii moderne.

Doctrina conservatoare; junimismul

A fost elaborată pe parcursul guvernărilor realizate de partidul conservator, dar se originează în zestrea ideologică a conservatorismului şi tradiţionalismului european. Iniţial, în mod pragmatic, împlinirea programului stabilit de adunările ad-hoc în 1857 a ţinut locul unui fundament doctrinar alături de teoriile junimiste. După 1881, conservatorii s-au arătat preocupaţi de elaborarea unei platforme doctrinare care să sintetizeze şi să susţină politica pe care o făceau. Erau adepţii dezvoltării evolutive în toate domeniile, a unui progres măsurat, dar sigur care să nu pună în pericol instituţiile statului şi anumite interese de grup. În mod special conservatorii junimişti au fost cei care s-au preocupat de elaborarea teoretică a doctrinei. Astfel junimiştii au făcut o aspră critică a instituţiilor moderne create după 1866 care erau, în opinia lor, prea liberale. Această critică s-a concretizat în teoria „formelor fără fond”. După ei instituţiile moderne copiate după modele europene nu se adecvau îndeajuns realităţilor româneşti. Junimiştii nu insistau însă în sensul desfiinţării lor, ci erau convinşi de necesitatea unei dezvoltări lente, dar continue a societăţii româneşti.

Doctrina conservatoare a minimalizat în parte rolul industriei considerând că agricultura şi alte ramuri economice sunt cele care trebuie să se bucure de prioritate. Conservatorii nu recunoşteau existenţa unei probleme agrare de aceea considerau răscoalele şi agitaţiile ţărăneşti rezultatul unor „instigaţii” liberale. Ei s-au arătat ostili lărgirii dreptului de vot, dar interesaţi de perfecţionarea sistemului politic, nu s-au opus modernizării dar au încercat să o promoveze după concepţia lor prin păstrarea unui echilibru.

Din confruntarea acestor doctrine şi din politicile izvorâte din ele s-a născut ritmul mai accelerat sau mai lent al modernizării ţării în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi primii ani ai veacului următor.


Partide şi grupări politice

Constituţia din 1866 a determinat grupările şi orientările politice, în mod decisiv, să se cristalizeze în partide politice moderne. Ilustrând principalele curente de gândire politică, liberalismul şi conservatorismul au găsit în societatea românească modernă adepţi care să le promoveze şi să le aplice la realităţile complexe ale statului român. Dar dacă doctrinele au putut prinde contururi cât de cât elaborate, partidele politice au apărut în România modernă ca grupări de interese mai mult sau mai puţin opuse. Principalele partide care s-au confruntat pe scena politică românească în epoca modernă au fost Partidul Liberal şi Partidul Conservator. Ele au participat la guvernarea ţării legându-şi numele de cele mai importante realizări ale României moderne. Alături de aceste două partide s-au manifestat, de asemenea, grupări şi dizidenţe, de la cele radical-liberale la cele conservatoare trecând prin cele de orientare social-democrată sau socialistă. Partidele politice din România modernă s¬au integrat unei tipologii politice specifice timpului. Ele au fost organizate după modelul britanic, pe sistemul cluburilor şi datorită votului cenzitar nu au avut un caracter de masă, nu aveau un mare număr de membri. Erau mai de grabă grupări de tehnicieni şi oameni politici, o elită politică implicată în viaţa publică a statului.


Partidul Naţional Liberal

A fost unul dintre principalele partide politice din istoria modernă şi reprezenta interesele unor categorii cetăţeneşti largi, de la marii proprietari şi întreprinzători industriali, burghezie mică şi mijlocie la proprietari agricoli şi la o parte din intelectualitate. Economic era legat de sistemul bancar naţional şi promova cu precădere dezvoltarea industrială. Originea partidului o găsim în aşa numita „coaliţie de la Mazar-Paşa”, uniune de grupări liberale constituită în 1875. Liberalii publicau ziarul „Alegătorul Liber” şi promovau un program politic prin care urmăreau modernizarea statului, respectarea legalităţii, descentralizarea administrativă, democratizarea societăţii. Printre lideri s-au remarcat: I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, D.A.Sturza, I.I.C.Brătianu, D.Brătianu, A.G.Golescu etc.


La momentul 1866, liberalii se prezentau destul de fragmentaţi din punct de vedere organizatoric. Principala grupare liberală este cea „radicală” care-l avea în frunte pe I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti. Cunoscuţi şi sub numele de „roşii”, datorită radicalismului lor, liberalii conduşi de cei doi lideri au avut un rol hotărâtor în înscăunarea prinţului Carol I pe tronul României şi în statuarea sistemului politic al monarhiei constituţionale.
Liberalii radicali au fost primii care au încercat să se organizeze într-un partid politic. Grupaţi în jurul societăţii „Amicii Constituţiunii” şi având ca organ de presă „Românul” (al cărui patron era C.A. Rosetti), liberalii radicali au dezvoltat un discurs politic adresat industriaşilor şi comercianţilor, păturilor mijlocii pe care uneori le vor folosi cu abilitate ca mijloc de presiune politică. În egală măsură, propaganda liberal-radicală se adresa unor categorii şi profesii liberale, avocaţilor, medicilor, profesorilor şi studenţilor.
O altă grupare de orientare liberal-moderată s-a conturat în jurul lui M. Kogălniceanu aducând laolaltă o parte din liberalii moldoveni, la fel cum în Muntenia moderaţii erau grupaţi în jurul lui I. Ghica. La Iaşi, în jurul profesorului Nicolae Ionescu, s-a organizat „fracţiunea liberă şi independentă”, ce grupa cadre didactice universitare şi din liceele vechii capitale moldave.

Liberalii au avut un rol însemnat în obţinerea independenţei şi au fost preocupaţi de întărirea prestigiului ţării în relaţiile internaţionale, au sprijinit lupta de eliberare naţională a românilor din monarhia austro-ungară dar uneori au folosit această luptă în scopuri politicianiste. În plan intern au luat măsuri de protecţie şi încurajare a industriei naţionale, a sistemului bancar, în general a economiei româneşti. Au fost preocupaţi şi de rezolvarea problemei agrare promovând legi ce intenţionau ameliorarea vieţii ţăranilor precum au fost legea însurăţeilor şi a casei rurale. Partidul Naţional Liberal a militat pentru democratizarea vieţii politice pledând pentru modificarea sistemului colegiilor electorale. Astfel, ei au fost principalii adepţi ai modificării Constituţiei, reuşind la 1884 să reducă numărul colegiile electorale de la 4 1a 3 ceea ce permitea o mai bună reprezentare a cetăţenilor în Parlament. După 1900, PNL şi-a consolidat poziţia graţie suflului proaspăt adus de noua generaţie de lideri în frunte cu I.I.C.Brătianu şi I.G.Duca. Abordând un program liberal mai radical ei au readus în partidul liberal o bună parte din elita intelectuală cu vederi de stânga.

Noul program al partidului liberal, adoptat în 1913, s-a radicalizat prin avansarea celor două reforme de substanţă reclamate de realităţile politice şi sociale româneşti: reforma electorală şi reforma agrară.

Grupări şi dizidenţe liberale

Evident, ca orice partid politic modern şi partidul liberal a fost traversat de tendinţe şi frământări care au dat naştere la dezertări şi dizidenţe politice. Unele personalităţi liberale au trecut la alte partide, iar altele şi-au organizat propriile lor partide. Astfel, în 1878, sub conducerea lui Vasile Conta şi Grigore Cobălcescu, s-a desprins o grupare care a format Partidul Liberal Moderat. În 1880 Facţiunea Liberă şi Independentă condusă de Nicolae Ionescu s-a alăturat Partidului Conservator. G. Vernescu a fost şi el liderul unui grup numit „liberalii sinceri” care s-a unit cu Facţiunea Liberă şi Independentă şi conservatorii, formând Partidul Liberal¬ Conservator. O grupare cu totul specială au constituit-o „liberalii radicali” conduşi de C.A.Rosetti. Ei nu s-au desprins din rândurile Partidului Naţional Liberal, dar au militat consecvent pentru lărgirea dreptului de vot, libertatea presei şi reforma agrară.

Gh. Panu a organizat Partidul Radical ce susţinea reforma agrară, votul universal, o nouă legislaţie a muncii etc. Spirit republican iniţial Gh. Panu a intrat în rândurile partidului Conservator. În 1866, din Partidul Liberal s-au desprins „tinerii liberali”conduşi de Nicolae Fleva, iar în anul următor economistul P.S.Aurelian a constituit o nouă grupare radicală, numită gruparea drapelistă (după organul de presă „Drapelul”) din care făceau parte B.Ştefănescu-Delavrancea, A.D.Xenopol.

Constituind una dintre cele mai importante forţe politice ale ţării, PNL şi-a legat numele de cele mai de seamă realizări ale României moderne reuşind să catalizeze energiile clasei politice româneşti.


Partidul Conservator

Partidul Conservator a reprezentat cealaltă forţă politică care s-a manifestat pe scena României moderne. El grupa categorii sociale dintre cele mai diverse de la mari proprietari funciari şi elemente ale burgheziei bancare şi comerciale, până la intelectuali de mare calitate. Printre personalităţile de seamă care au activat în rândurile acestui partid amintim pe I. Catargiu, M.Costache Epureanu, Gh. Gr. Cantacuzino, P.P.Carp, T. Maiorescu, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, Theodor Rosetti etc. Organul de presă al Partidului Conservator a fost ziarul „Timpul” avându-1 ca redactor, o vreme, pe Mihai Eminescu.

Conservatorii erau adepţii unor principii evoluţioniste, vizând un program măsurat, dar sigur în toate domeniile de activitate. În politică ei erau adepţii tacticii „paşilor mărunţi”, încercând să acorde dezvoltarea modernă cu tradiţiile istorice naţionale. În politica externă conservatorii s-au preocupat de întărirea independenţei ţării, propunând un sistem de alianţă cu Puterile Centrale, Austro-Ungaria şi Germania, ca răspuns la ameninţările Rusiei. Ei au sprijinit însă şi lupta de emancipare a românilor din afara statului naţional. În politica internă au urmărit cu consecvenţă conservarea şi lupta de emancipare a românilor din afara statului naţional. În politica internă au urmărit cu consecvenţă conservarea proprietăţii mari şi mijlocii, propunând „soluţii morale” pentru rezolvarea problemei agrare, au adoptat însă legi care dispuneau vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale statului, iar prin legea minelor votată de conservatori în 1895 au stimulat dezvoltarea industriei naţionale.

Într-o măsură mai mare ca liberalii, conservatorii reprezentau o structură elitară, bazată pe organizarea în cluburi de marcă, junimiştii au realizat o analiză critică a evoluţiei urmate de societatea românească, a reformelor realizate în deceniile de la mijlocul veacului al XIX-lea lansând celebra teorie a „formelor fără fond”. În cele din urmă, junimiştii s-au unit cu conservatorii, iar P.P.Carp a devenit pentru o vreme preşedintele partidului.

Din rândurile conservatorilor s-au desprins grupări şi tendinţe sau personalităţi de seamă. Astfel, în 1908, Take Ionescu a părăsit Partidul Conservator şi şi-a format propriul partid, numit Partidul Conservator-Democrat. Acest partid milita pentru accelerarea ritmurilor de modernizare a României, iar în politica externă pentru relaţii mai apropiate cu Anglia şi Franţa. În 1909, Nicolae Iorga şi A.C.Cuza au fondat Partidul Naţional Democrat ce susţinea idei naţionaliste pigmentate cu accente antisemite.

După declanşarea primului război mondial şi declararea neutralităţii, în Partidul Conservator s-au produs mai multe sciziuni: gruparea condusă de N.Filipescu s-a alăturat partidului lui Take Ionescu, formând Partidul Conservator Naţionalist, ce susţinea apropierea României de Antantă.


Alte curente şi tendinţe politice

Problemele României moderne, diversitatea programelor şi căilor de modernizare, precum şi a soluţiilor de rezolvare a unor însemnate chestiuni, ca industrializarea, problema rurală etc. au condus la apariţia în viaţa politică şi a altor partide şi grupări politice, cu orientări ideologice diverse, care au dat o mai mare complexitate vieţii politice româneşti în această epocă.

Grupări interesate de problemele lumii rurale

Dată fiind gravitatea problemei agrare s-a încercat organizarea unui partid ţărănesc. Iniţiativa a venit din partea învăţătorului Constantin Dobrescu-Argeş în 1882 şi se baza pe un program ce dezvolta o serie dintre ideile conservatoare şi radicale cu privire la emanciparea economică şi morală a lumii rurale. Această iniţiativă a fost reluată mai târziu de către Vasile Kogălniceanu şi Ion Mihalache, învăţător din Topoloveni-Argeş.

Problema rurală a suscitat un puternic interes din partea intelectualităţii, îndeosebi în rândul celei venite din lumea satului care s-a apropiat de curente ideologice şi culturale precum sămănătorismul şi poporanismul. În fruntea unor mişcări progresiste de regenerare a satelor printr-un fel de iluminism întârziat - s-a plasat şi Spiru Haret, ministrul liberal al instrucţiei publice. Mişcarea propunea soluţii concrete pentru rezolvarea chestiunii rurale, prin constituirea unor asociaţii agricole şi a unor bănci rurale.

Socialiştii

Pe scena politică a României moderne s-a afirmat în deceniile de la sfârşitul veacului XIX , mişcarea socialistă. Numărul muncitorilor industriali nu era prea însemnat, dar ideile socialiste au fost propagate de către intelectuali cu vederi de stânga în paginile unor publicaţii precum „România Viitoare”, „Contemporanul”, „Emanciparea”, „Revista Socială” şi altele. Un rol marcant în dezbaterile teoretice din jurul ideilor socialiste l-a avut Constantin Dobrogeanu Gherea, autorul primului program socialist din România intitulat „Ce vor socialiştii români ?” (1886). Au apărut, de asemenea, primele cercuri socialiste, cercuri muncitoreşti şi cluburi muncitoreşti.

În 1893 s-a creat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, în fruntea căruia s-au aflat personalităţi ca Ion Nădejde, Constantin Mille etc. Programul partidului viza introducerea votului universal, răscumpărarea marii proprietăţi şi arendarea ei ţăranilor, garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor.
Prin „trădarea generoşilor” la Congresul din 1899, partidul s-a dezorganizat. Cei mai mulţi dintre liderii săi politici intelectuali au intrat în Partidul Naţional Liberal. Mişcarea muncitorească şi ideile socialiste au continuat însă să fie promovate prin cercurile socialiste şi organizaţiile sindicale. În 1910 s-au pus bazele Partidului Social - Democrat din România.

Viaţa politică a României moderne a fost deosebit de dinamică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Sistemul politic a funcţionat pe baza aşa-numitului mecanism al „rotativei guvernamentale”. Aceasta consta în faptul că monarhul chema succesiv la guvernare unul din cele două mari partide, liberal şi conservator. Se diminuau astfel veleităţile, surprizele şi diversiunile de natură politică. Este adevărat, nu s-a reuşit nici prin acest sistem eliminarea dizidenţelor sau stoparea creării unor noi partide dar acest lucru nu a periclitat stabilitatea sistemului politic românesc.