Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Bucuresti1841
Stradă în București în 1841

La sfârșitul secolului XVIII și începutul celui următor societatea românească se înfățișează ca fiind mai complexă în comparație cu epocile anterioare, contradictorie in unele aspecte, stare specifică fazelor de tranziție.

Societatea era structurată pe baza stărilor dar cu precizarea că separațiile nu erau atât de clare ca în modelele occidentale sau central-europene pentru că statutul juridic al fiecărei stări nu era reglementat în mod sistematic ci ținea mai de gravă de cutumă, de obiceiul pământului. În secolul al XVIII-lea însă contururile unor stări devin mai precise. Prin reformele lui Constantin Mavracordat statutul juridic al boierimii și al clerului este mai bine definit și precizat după cum și structura breslelor a devenit mai limpede făcând din marii negustori și meșteșugari elite ale orașelor.

Principalele stări: boierimea, clerul, orășenimea mijlocie și țărănimea se distingeau una de alta atât prin privilegiile politice și economice cât și prin lipsa lor. Situația se complica însă fiindcă existau grupuri privilegiate și în afara boierimii și a clerului. Așa erau poslușnicii și scutelnicii al căror statut continuă să rămână ambiguu și după reformele lui Mavrocordat. Se respecta, în general, principiul ca fiecare individ să rămână în cadrul stării sale.


Boierii

Ei dispuneau de fapt de forța economică și politică a țării dar erau și grupul cel mai puțin numeros. În 1806, de pildă, în Țara Românească el număra doar 593 de persoane care însă dețineau dregătoriile. Până la reformele lui Mavrocordat nu erau stipulate condițiile în care cineva putea face parte din boierime. Criteriul principal până atunci l-a constituit deținerea bunului cel mai important, pământul. Numărul și mărimea moșiilor determina poziția deținătorului în ierarhia boierească. Mavrocordat a legat apartenența la boierime de îndeplinirea unei dregătorii. Acesta devenea deci criteriul de accepție în boierime, un criteriu oficial căci el va fi de fapt asociat și cu cel vechi, nescris, al deținerii de pământ.

Prin legarea stării boierești de funcții și dregătorii se urmărea crearea unei dependențe mai strânse față de domn căci acesta le acorda. Pe de altă parte în felul acesta se vor genera tensiuni între vechea boierime legată de criteriul pământului și noii veniți care au dobândit rangul boieresc prin cumpărarea de funcții. Cum mulți din cei aflați în ultima situație erau de fapt greci veniți odată cu domnul din Fanar, se crea și un conflict cu conotații etnice între boierii pământeni și ceilalți.

Constantin Mavrocordat a împărțit boierimea în două stări: una a marii boierimi ce cuprindea grupul deținătorilor primelor 19 dregătorii mai importante și altă categorie secundară destinată deținătorilor de dregătorii mai puțin importante. În 1775 Alexandru Ipsilanti au structurat boierimea în cinci ranguri.

Un fenomen relevant îl constituie apariția noii boierimi, una de dată recentă, provenită din vânzarea funcțiilor, practică uzitată de domnii fanarioți pentru a-și spori veniturile. O parte a noii boierimi provine din multiplicarea și diversificarea aparatului administrativ, alții provin din categoriile sociale modeste, productive, buni întreprinzători din punct de vedere economic (negustori, funcționari din aparatul administrativ, slujitori ai boierilor chiar și intelectuali). Foarte mulți dintre, ei au preocupări și interese specific burgheze. Această categorie, comparabilă cu noua nobilime din Anglia sau Franța lui Ludovic al XIV-lea, se afirmă la începutul secolului al XIX-lea, când devine foarte activă, dinamică , mobilă și receptivă la semnalele modernizării. Până la un punct a fost purtătoarea ideilor liberale, a spiritului democratic deși în esență a militat pentru dobândirea privilegiilor de care a beneficiat marea boierime și pentru egalizarea statutului său cu al acesteia.

La nivelul marii boierimi se produce un fenomen de occidentalizare a moravurilor, a modului de viață, în mod direct, prin contactele cu ofițerii ruși sau mediat, prin societatea greacă din Principate. Începe să se imite stilul de viață al nobilimii apusene și chiar simbolurile lor. Acum boierimea românească dobândește un gust evident pentru blazoane și începe să-și caute genealogiile. Goana după lux a determinat adeseori falimentul unor mari familii boierești. Pe de altă parte această, schimbare a moravurilor a avut și efecte benefice în plan civic căci această occidentalizare a avut efect și asupra, interesului pentru treburile publice și devotamentului pentru binele public, al simțului datoriei. Unii din membrii acestui grup privilegiat se vor situa în mișcarea reformistă și de eliberare a țărilor române de sub suzeranitatea turcească, vor participa la constituirea elitelor politice și economice românești.

Dar tot acum se produce și un fenomen de diluare a boierimii ca urmare a creșterii sale numerice, în dauna calității, prin încorporarea unor elemente străine de boierimea tradițională. Accesul la ranguri și deci la boierie a unor negustori și cămătari au adus în sânul acesteia și aspirații și valori proprii acelor categorii sociale diferite, uneori chiar opuse celor împărtășite ,de vechea aristocrație. Se produce și o angajare chiar a acesteia din urmă în activități de comerț și în industria incipientă. Îmburghezirea grupului boieresc anunță de fapt sfârșitul boierimii tradiționale căci aceasta va prelua concepțiile și etica partenerilor de afaceri, a lumii comerciale și industriale.


Clerul

Deținea 1/3 din suprafața solului. Mari proprietari de moșii erau mănăstirile atât cele închinate cât și cele pământene. Eparhiile aveau pământ mai puțin, în schimb aveau venituri mai mari. O practică răspândită în biserica din Principate era vânzarea funcțiilor ecleziastice de la mitropolit până la paroh constituindu-se astfel o sursă de venit pentru domnia fanariotă. Practica vânzării preoției a făcut să crească numărul de preoți la sate în detrimentul pregătirii și al calității. Condiția materială și socială a preoților era destul de apropiată de a țăranilor, ei fiind doar scutiți de unele dări.


Societatea Urbană

Granița dintre sat și oraș era relativă de aceea departajarea societății urbane era destul de nesigură și ea. Mulți din locuitorii orașelor au păstrat strânse legături cu satul și aveau chiar ocupații agricole specifice. Totuși începe să se afirme o conștiință socială distinctă de cea rurală.

Elitele orășenești erau alcătuite din marii negustori și meșteșugari care foloseau un număr mare de ucenici și calfe. Unii dintre aceștia vor izbuti să dobândească ranguri și dregătorii devenind o componentă importantă a aparatului administrativ. În privința aspirațiilor de înaintare în ierarhia socială ei erau mai de grabă interesați să intre în rândul boierimii și în consecință vor investi mult în cumpărarea de pământ. Se cunosc cazuri de reușită în astfel de tentative de dobândire a rangului boieresc.

Se poate inventaria în epoca menționată și existența unei subțiri pături urbane de profesioniști în ocupații liberale - avocați, medici, învățători etc. - ca urmare a creșterii producției și amplificării relațiilor comerciale ce făceau necesară o categorie de acest fel care să asigure serviciile juridice și administrative. Sărăcimea era alcătuită mai ales din muncitorii zilieri, din necalificați și era destul de numeroasă. Calificații, calfele și ucenicii alcătuiau starea superioară a păturii sărace care deci nici ea nu era tocmai omogenă.

În general populația urbană are o pondere numerică mică în Principate, iar în cadrul acesteia ceea ce am putea numi starea a treia, din cauza lipsei tradiției urbane a orașelor specializate ca centre de producție sau de schimb, și mai mică. Singurele aglomerări – capitalele – și orașele mai mari erau centre administrative, politice, militare, reședințe ale boierilor, centre de consum. Majoritatea negustorilor și meseriașilor erau străini – germani, maghiari, greci, albanezi, armeni, evrei - așezați de puțin timp în Principate.

Orașele și târgurile moldovene erau dominate de străini, populația lor era eterogenă din punct de vedere etnic și confesional. În Muntenia populația urbană era mai omogenă, majoritatea era românească dar și aici existau mulți străini, sud-dunăreni, evrei, germani, maghiari, armeni, ruși, francezi, polonezi, italieni. În primul rând evreii au avut un rol important în formarea burgheziei. La începutul secolului XIX se afirmă o pătură de negustori români care aparțin insă păturilor inferioare ale acestei categorii.

Sudiții (supușii) străini se aflau sub regimul jurisdicției consulare prin care erau scoși de sub incidența legislației și autorităților locale. Ei se bucurau și de avantaje economice importante cum ar fi o taxă de import-export de numai 3%. Disputele între ei erau judecate de consuli iar cele dintre sudiții și băștinași de autoritățile locale dar acestea nu aveau dreptul de a pronunța sentința fără acordul consular. Li se permitea să cumpere pământ și să facă comerț cu amănuntul ceea ce până atunci, fusese rezervat doar pământenilor. Aceste fapte au determinat o oarecare animozitate a populației față de sudiți priviți ca niște concurenți. Pe de altă parte ei simbolizau prin statutul lor dependența principatelor de marile puteri. Totuși activitatea sudiților a avut și semnificații pozitive căci a facilitat subminarea monopolului comercial otoman, a participat la introducerea principatelor române în sfera comerțului european, au oferit un model economic și au atras investiții străine.


Țăranii

Această categorie este nu numai cea mai numeroasă dar ea constituie baza piramidei sociale, era categoria celor neprivilegiați. Susțineau societatea dar nu aveau participare reală la conducerea treburilor ei. Nu era omogenă. Cel mai cuprinzător grup de țărani dependenți era alcătuit de clăcași. Aceștia însă nu erau iobagi căci juridic aparțineau categoriilor libere. Constantin Mavrocordat desființase dependența personală. Rumânii, aveau posibilitatea să se răscumpere cu bani dar nu și pământul care rămânea în posesia boierului. Clăcașii, în schimbul pământului primit pentru a-l lucra își asumau o serie de obligații ce decurgeau, ca o chirie, din această situație. Se crea astfel o dependență economică, în fond un nou fel de șerbie.

Țăranii liberi, din punct de vedere-juridic, aparțineau posesorilor de pământ numai că spre deosebire de boieri ei erau impozabili. În această perioadă ei constituie o categorie în vădit recul. Ponderea lor a fost inițial mare, dețineau o treime din suprafața agricolă, dar pierd mult din cauza fiscalității și a tendințelor boierimii de a-i deposeda și a-i transforma în clăcași. Pentru a face față impozitelor tot mai mari mulți au fost nevoiți să-și vândă ocinile și să devină clăcași.

Călătorii străini care au traversat Principatele au remarcat condiția deplorabilă a țăranilor clăcași, determinată de obligațiile multiple ce le prestau către boieri care erau dijma și claca. Aceasta din urmă a fost sporită cu două zile la sfârșitul secolului XVIII; exista și dreptul de transformare a clăcii în bani dar el nu a fost aplicat. Chiar dacă regimul feudal s-a agravat în comparație cu perioada anterioară, nu a ajuns niciodată la limitele maxime înscrise în așezămintele domnești sau în alte legi, nici chiar cele 12 zile pe an nu au putut fi impuse întotdeauna.


Relațiile feudale

Din pământul agricol două treimi aparțineau domniei, boierilor și clerului și cam o treime țăranilor liberi. Ca un rezultat al daniilor făcute de domni în folosul boierilor și mănăstirilor pământul statului, care nu se mai confunda în această epocă cu cel personal al domnitorului, s-a tot micșorat. Pentru a se reface rezerva disponibilă s-a procedat la solicitarea dovezilor scrise de posesie a pământului. În cazul în care ele nu puteau fi prezentate, pământul era recuperat în favoarea statului. Țăranii liberi au fost principalele victime ale acestei proceduri.

Veniturile boierimii proveneau din dijmă, din exploatarea moșiei și din monopolul băuturilor. Deoarece sistemul feudal nu mai satisfăcea nevoile sporite de venituri ale boierilor, aceștia au trecut de la exploatarea moșiei în regie proprie, la concesionarea pământurilor. Darea în arendă devenise o practică obișnuită. Pământul era arendat pe o perioadă determinată contra unei sume stabilite. În schimb arendașul, urma să primească și veniturile și obligațiile în muncă datorate de locuitori stăpânului de moșie.

Cum mulți din arendași erau țărani clăcași căci exista dreptul de preemțiune al lor în astfel de situații, sistemul era folosit pentru ameliorarea situației lor. Cei aflați în poziția arendașului nu mai erau obligați să presteze obligațiile în muncă și să plătească dijma. Ei obțineau totodată dreptul de a vinde băuturi alcoolice care era un vechi drept boieresc. Uneori, după terminarea perioadei de arendare țăranii refuzau să reia prestațiile și dijma către stăpânii de pământ.

Sesizând tendința de emancipare a țăranilor, boierii au început să facă presiuni pentru anularea dreptului de preemțiune al pe care-l aveau aceștia în caz de arendă și au reușit acest lucru în 1815 în Moldova și în 1818 în Țara Românească. Se face remarcată tendința moșierilor de a transforma posesiunea asupra pământului în proprietate deplină și de a îngrădi accesul țăranilor la loturile comune - fânaț, pășune, pădure.

Cea mai importantă obligație a clăcașilor era plata dijmei. Boierul dădea pământul agricol și fâneață suficientă pentru vite și în schimb primea o zeciuială din toate produsele inclusiv din animale. Ei au impus însă calcularea acesteia în funcție de suprafața terenului nu după recoltă ori se întâmpla adeseori ca din pricina calamităților recolta să fie slabă. Creșterea producției de cereale pentru nevoile comerțului generează o nevoie mai mare de brațe de muncă, ceea ce determină creșterea sarcinilor de clacă la 12 zile în Muntenia și 24 în Moldova . Trebuie precizat că în realitate pe multe moșii nu se prestau mai mult de 3-9 zile de muncă.

Raportat la regimul robotei din Transilvania, regimul clăcii din Principate era incomparabil mai ușor, ilustrând faptul că aici nu s-a realizat concentrarea moșiilor. Comasarea și creșterea suprafeței exploatate în regie proprie se realizează în detrimentul țărănimii clăcașe și a celei libere. În această perioadă, de până la 1821, se produce o deposedare masivă și violentă a clăcașilor, reducerea numărului țăranilor liberi și a proprietății lor. Sarcinile feudale erau mai grele la începutul secolului al XIX-lea decât cu 50 de ani mai înainte, dar mai ușoare decât în Transilvania din cauza suprafețelor întinse de pământ, a densității reduse de populație ceea ce a determinat concurența între boieri pentru a atrage țăranii pe moșiile lor.

Statisticile arată că producția de cereale pentru piața internă și externă își avea centrul pe loturile țărănești și mai puțin pe moșii. Cantitatea de produse acumulată de boier provenea mai de grabă din dijma dată de țărani decât din claca efectuată pe rezerva sa. Țăranul însă se simțea prea puțin stimulat să crească producția pentru că prin sistemul de dări, impozite și rechizite el se vedea deposedat. Preferau menținerea la nivelul de subzistentă.

Agricultura

Constituia baza economiei Țărilor Române. Organizarea și tehnicile agricole erau însă rămase în urmă în comparație cu Occidentul european, rămăseseră de fapt, din multe puncte de vedere la nivelul veacurilor anterioare.

Din suprafața agricolă disponibilă doar o mică parte era cultivată, fapt remarcat de mai toți călătorii străini. După unele informații s-ar fi cultivat numai a-6-a parte din pământ, după altele chiar a 10-a parte. În realitate este vorba de așa numita itinerare a producției agricole. Se cultiva un câmp câțiva ani până la epuizarea fertilității solului după care se desțelenea sau se defrișa altul. Acest tip de agricultură este posibil numai în regiunile unde populația este rară iar suprafețele de pământ disponibil sunt întinse. Uneori terenurile cultivate erau urmate și de mutarea satelor ceea ce în fond nici nu era extrem de dificil dat fiind faptul că țăranul putea cu ușurință să-și abandoneze vechea colibă și să-și construiască una nouă. Totuși defrișările au început să fie stopate pentru a salva lemnul pădurilor în alte scopuri.

Se cultiva în primul rând cereale, mai ales porumb care va deveni principala sursă de hrană a țăranilor chiar în cursul veacului al XIX-lea și asta fiindcă se obțineau recolte mari iar turcii nu se arătau interesați de acest produs. Se mai cultiva grâu, orz folosit pentru hrana animalelor. Zarzavaturile ocupau suprafețe mai mici. În jurul anului 1800 se introduce în principate cultura cartofului dar a fost nevoie de timp îndelungat și de traversarea unor ani de foamete pentru a fi acceptat ca hrană de populație. Plante tehnice precum inul și cânepa nu se extind pe suprafețe mai mari ele fiind folosite doar pentru obținerea materialului de țesut în gospodăriile țărănești. Tutunul era o plantă cultivată în principate dar, comparativ cu cel turcesc sau balcanic era de condiție inferioară.

Tehnica era rudimentară. Se folosea încă plugul de lemn sau sapa de lemn și se aplica procedeul semănării în cuiburi a porumbului în asociere cu fasolea și dovleacul. Îngrășarea pământului cu bălegar era cunoscută dar nu se producea în mod regulat.

Viticultura era o ramură ce se bucura de mare atenție atât pe moșiile boierești cât și pe loturile țărănești. Boierii preferau, în acest sector mâna de lucru specializată, mai ales poslușnici și scutelnici refuzând prestațiile în muncă ale clăcașilor. Pentru că potrivit credinței islamice consumul de alcool era interzis, vinul era un produs care scăpa monopolului comercial otoman constituind un articol important al producției agricole din principate.

Creșterea animalelor era principala ramură agricolă și cea mai importantă sursă de venit a țăranului. Se creșteau animale pentru vânzare, pentru consumul propriu și pentru tracțiune. Pășunile deci vor constitui unul din sectoarele cele mai importante ale relațiilor agrare din Țările Române.


Industria și comerțul

Se observă, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, o extensie a acestor ramuri economice, apariția unor noi metode și tehnici de prelucrare, o creștere a pieței externe pentru mărfurile românești, o creștere a creditului, începuturile unui sistem bancar propriu și încercarea de creare a unei monezi stabile. Aceste schimbări deși sunt caracterizate de un ritm lent dezvăluie totuși calea modernizării economice care produce se va produce în Principate.

Meșteșugurile manufacturiere continuă să rămână dominante. Ele se produceau în ateliere în care lucra un singur meșter sau în ateliere în care se foloseau calfe și ucenici. Multe lucrau la comandă dar se și exporta o parte din produse mai ales în sudul Dunării. Meșteșugurile rurale erau în declin mai ales datorită uneltelor și metodelor rudimentare de prelucrare care limitau capacitatea de producție. Pe de altă parte chiar țăranii încep să apeleze la producția meșteșugarilor specializați. Pe moșiile boierești și mănăstirești existau meșteșugari, mai ales țigani, care munceau pentru a satisface nevoile strict locale.

Atelierele din târguri și orașe cunosc însă o epocă de relativă dezvoltare. Apar ramuri noi și se produce o specializare mai mare. Meșteșugarii erau organizați în bresle (isnafuri) adică în asociații pentru promovarea intereselor economice prin reglementarea producției și limitarea concurenței. Din aceste asociații, principial, puteau face parte oricine care îndeplinea condițiile statutului, dar existau și bresle care limitau strict numărul asociaților. Conducerea executivă aparținea unui staroste ales anual. Spre finalul epocii fanariote se reglementează mai exact structura organizatorică, atribuțiile și obligațiile asociaților prin acordarea unor noi statute.

Manufactura este o formă de întreprindere superioară atelierului prin numărul mai mare de lucrători și printr-o mai mare diviziune a muncii. Uneori activitatea putea fi distribuită între lucrători aflați la domiciliul lor (torcători), dar cel mai adesea era concentrată într-o singură incintă. Majoritatea au fost înființate de boieri și negustori bogați. Lipsa de muncitori calificați și nivelul tehnic scăzut a limitat dezvoltarea acestor forme de producție. Produsele acestor manufacturi erau drastic concurate de produsele industriilor străine. Profilul dominant era alimentar și textil.

Mineritul, cu excepția exploatării sării, era abandonat aproape cu totul pentru că produsele fieroase și neferoase puteau fi importate la preț mai convenabil din Transilvania. Aurul era obținut mai ales prin spălare din apa râurilor. Muncă prestată mai ales de țigani.

Comerțul se intensifică mai ales ca urmare a sporului de populație înregistrat, a creșterii numărului de târguri și orașe, a creșterii populației urbane în general. Slăbirea monopolului comercial otoman în urma războaielor ruso-turce a fost și el un fapt pozitiv deși Poarta Otomană nu ezita să încalce prevederile tratatelor încheiate. Articolul de export cel mai solicitat erau vitele atât pentru consum cât și pentru e armatelor prusace care achiziționau cai în număr mare. Prețul sub valoarea impus de otomani greva însă negativ și acest domeniu. În cadrul profesiei de negustor se observă diviziuni foarte clare. Prima, extrem de importantă, era cea dintre autohtoni și străini. Localnicii își limitau activitatea la comerțul cu amănuntul, cel mai extins doar la nivelul unui județ.